Mai multe întâmplări din ultima vreme mă fac să revin asupra unei teme pe care o consider de maximă importanță pentru noi, ziariștii, și pentru publicul nostru.

De fapt, greșesc când zic ”publicul nostru” fiindcă e vorba de mult mai mult, de interesul pentru viitor al nației, căci presa scrisă e una din principalele surse de informații de importanță majoră.

Nu e prima oară când atrag atenția asupra ”eforturilor” pe care le fac structuri de putere ale statului pentru dispariția publicațiilor pe suport de hârtie, cele păstrate în biblioteci și la care ne ducem să studiem ori de câte ori vrem să aflăm ce s-a întâmplat într-o anume perioadă cu anumiți politicieni, partide, guverne, instituții, sau să citim anchete jurnalistice în care sunt implicate personaje influente din anumite perioade.

Presa scrisă reprezintă, în orice țară, memoria neamului, este un izvor unde se duc istoricii atunci când cercetează o anumită perioadă socio-politică sau jurnaliștii, atunci când vor să prezinte generației lor un subiect despre un caz petrecut cu zeci de ani în urmă. Arhivele televiziunilor nu păstrează casetele filmate o perioada îndelungată, fie că se refolosesc, fie că tehnologia se schimbă, fie din alte motive. Până acum, singurul suport sigur, care a traversat sute de ani de istorie, este hârtia.

De ce mă lupt ca presa scrisă să nu dispară și de ce atrag constant atenția românilor că e periculos să rămână fără ”câinele de pază” de care, la un moment dat, ar putea avea nevoie pentru a-și apăra propriile interese și drepturi? E o întrebare la care cei care au îmbrățișat deja tehnologia electronică, citind site-urile ziarelor pe computer, telefon mobil sau laptop, vor răspunde fie că presa scrisă e depășită și că dispare și în restul lumii, fie că gazetarii țin la locurile de muncă, fie că se poate citi gratuit informația de pe facebook sau alte site-uri. Greșit! În plan internațional s-au dus campanii de conștientizare a publicului pentru importanța presei scrise, multe guverne alocă fonduri sau găsesc soluții economice ca să nu îngroape ziarele și revistele de renume.

Cititorii trebuie să realizeze că site- urile ziarelor sunt ținute, în proporție de 80%, tot din munca ziariștilor (care implică aflarea informațiilor, verificarea lor, dar și responsabilitatea veridicității!). Deci informațiile gratuite, citite pe facebook, provin tot din munca unor jurnaliști, fie din presa scrisă, fie din televiziuni, ceea ce le dă credibilitate.

De foarte multe ori, la aceste informații se apelează ca mijloace de probă în unele litigii civile, ba chiar și în dosare penale. Cu imaginile difuzate de vreo televiziune se pare că e mai greu în instanțe din cauza tehnologiei. Altminteri nu-mi pot explica de ce am primit, de curând, de la un complet de judecată care trebuie să rezolve un litigiu solicitarea de a prezenta informații despre o știre difuzată de Digi24, televiziune citată ca sursă în textul preluat (și) de EVZ. Hârtia de la EVZ cu explicațiile necesare poate fi cuprinsă în dosar și să devină probă, nu?

Încă un argument că nu trebuie să lăsați presa scrisă să moară! Pe suportul electronic, ”pe net” – cum se zice – se pot face modificări în text sau se poate șterge textul cu totul. De foarte multe ori s-a întâmplat ca atunci când căutam o anchetă despre un personaj (mai ales, politician sau om de afaceri) să descopăr că pagina nu există sau eram dusă într-o secțiune de grădinărit sau de agricultură.

Mijloacele de constrângere sau de suprimare a presei tradiționale nu sunt foarte greu de imaginat sau de găsit, atunci când Puterea își propune asta. Când o societate nu are o economie care să duduie și când accentul se pune pe sectorul bugetar, nimic nu merge ca lumea. Presa (mai ales cea scrisă, care trăiește din vânzarea la chioșc și din bruma de publicitate dirijată) o strângi în menghine, o împuținezi cu instrumente financiare: difuzare distrusă sau dirijată, taxe, blocaj financiar etc.

Ma gândeam azi, citind știrea despre înmormântarea cancelarului Helmut Kohl, că din ea lipsește acea parte din istorie, reliefată de ziarele din 1999, când uriașul om politic german a fost acuzat că a manevrat ”bani negri pentru partid” și s-a implicat în finanțări ilegale pentru campaniile electorale. Presa românească a alocat, la acea vreme, spații largi subiectului, deoarece era vorba de unul dintre cei mai puternici lideri ai lumii, cel care reunificase Germania. Articolele de atunci lipsesc, însă, de pe net, iar jurnaliștii nu s-au dus către colecțiile ziarelor, mulți dintre ei neștiind despre istoria acestui om.

Acuzațiile de corupție s-au stins odată cu verdictul Procuraturii din Bonn, care l-au condamnat pe Kohl doar la plata unei amenzi de 300.000 de mărci, dar și odată cu tragedia sinuciderii soției cancelarului, care nu a rezistat scandalului în care colega de partid a lui Kohl, Angela Markel, a avut un rol. Este o explicație a faptului că cea de-a doua soție a fostului cancelar a refuzat acum funerariile naționale.