Nu știu ce părere or avea președinții, premierii, miniștrii, în general înalții demnitari ai lumii civilizate despre popoarele lor. Văd prin ziare că din când, câte unul dintre aceștia, își dă demisia după câte o gafă, care pe la noi ar trece aproape neobservată. Noi, români, ne-am obișnuit să fim jigniți și batjocoriți la tot pasul de către cei pe care fie destinul, fie noi înșine, i-am pus să ne conducă.

Pentru soții Elena și Nicolae Ceaușescu eram niște „viermi”, care nu ne mai săturam de mâncare, astfel că stăteam la interminabile cozi la alimente, zile întregi, iar ei ne vedeau exasperați din helicopterul cu care veneau la Comitetul Central. „Io-te, Nicule, io-te, viermii dracului, nu se mai satură!”, îmi povestea șeful Direcției a V-a a Securității, Pază și Protecție, generalul Vasile Neagoe, că exclama Leana furioasă, ori de câte ori vedea oamenii care așteptau aliniați „să se bage” ceva.

„Să-și mai pună o treanță pe ei și să-și ia lămpi cu petrol!”, a fost soluția găsită de primul analfabet al țării la cele 13 grade din apartamente și la opritul aproape zilnic al curentului electric. Erau nemulțumiți de un popor care avea pretenția să aibă ce pune pe masă, erau scoși din sărite de milioanele ce cetățeni plini de pretenții absurde, cum ar fi să aibă ceva căldură iarna în case, ceva lumină la care copiii să-și poată face lecțiile, în loc să fie preocupați doar de muncitul peste normă.

Mai încoace, un alt vătaf nu s-a sfiit să ne facă în tot felul: Traian Băsescu, de-a lungul și de-a latul celor două mandate de președinte al României. În cazul său, batjocorirea cetățenilor țării a fost cu schepsis, a urmărit un folos propriu în instigarea unor segmente ale populației împotriva altora, ceea ce a și reușit cu efecte pe termen lung, vizibile până astăzi.

Așa cum am mai arătat, a reușit antagonizarea mai multor categorii socio-profesionale: medici-pacienți, profesori-elevi, activi-pensionari burtoși, civili-militari, tineri-bătrâni, cetățeni-clasa politică, bugetari-mediul privat, clasă politică-el însuși și ai lui, asta doar la o rapidă aducere aminte. Citez câteva din spusele sale, din memorie: „profesorii scot tâmpiți din școli”, „foarte bine, medicii sa plece din tara”, „patruzeci la suta dintre diagnostice sunt greșite”, „pensii nesimțite”, „clasă politică bolnavă”, „am ajuns o țara de mămicuțe și bebeluși”.

Unii dintre români au crezut că seria manifestărilor de dispreț la adresa lor va înceta, dacă în fruntea bucatelor va fi pus un neamț. Aiurea! Cu ocazia asta s-a mai dus pe gheață un mit, acela al neamțului educat, politicos, ponderat și cu clasă. Klaus Iohannis s-a dovedit un mitocan sadea, unul care nici măcar limba țării pe care o conduce nu este în stare să o vorbească cumsecade. Am crezut că a atins culmea manifestărilor de neam-prost mai la începutul măsurilor de combatere a Pandemiei.

Uluit și deopotrivă enervat de modul în care se adresează cetățenilor, obraznic, pe un ton de vechil nemulțumit de cum au săpat țăranii moșia, i-am expediat o depeșă pe adresa Palatului Cotroceni, acolo unde sălașluiește  întru propășirea sa și a soției sale. Încurajat de promisiunea de pe site-ul instituției prezidențiale, potrivit căreia „Klaus Iohannis își dorește o Administrație Prezidențială funcțională și deschisă către cetățeni. Scrie-i Președintelui și fii convins că mesajul tău va ajunge la el!”, i-am trimis un mesaj la care nădăjduiam să-mi răspundă:

„Domnule președinte al României, Klaus Iohannis,

Aș vrea să aflu de la dumneavoastră care este motivul pentru care, atunci când vă adresați românilor, în toate ocaziile publice, oficiale, fără excepție, le/ne/îmi vorbiți cu „voi”. Este o invitație la tutuială, este o mostră de educație deficitară, este expresia unei incapacități de a vă controla aroganța, este un mod de a vă manifesta disprețul față de români, sau pur și simplu nu stăpâniți limba oficială a țării pe care o conduceți, nu doar ca fond lexical și pronunție, dar și din perspectiva adecvării modalităților de adresare, adică pur și simplu, nu sunteți în stare să folosiți pronumele personale de politețe?”

Asta se întâmpla în 16 aprilie. De atunci, au trecut două luni. „Ei, l-o fi citit, dar i-o fi fost peste mână să-mi răspundă, o fi înghițit în sec, dar o fi înțeles ceva”, mi-am zis. De unde? Nu a înțeles nimic, pentru că dacă ar fi înțeles ceva, nu ar fi dat din lac în puț zilele trecute, când ne-a anunțat că suntem „proști”, ăia care nu-l ascultăm pe el, când ne spune să fim „precauți” cu virusul.  Câteva ore mai târziu, a revenit cu scuze, dar și cu leșinata explicație clasică, aceea cu „scoaterea din context”, adică un fel de „eu am spus bine, voi ați înțeles prost, dar eu sunt generos, vă cer eu scuze, nu voi mie, așa cum ar fi normal”.

Nicolae Ceaușescu nu a mai apucat să le ceară scuze românilor, nici nu ar fi făcut-o vreodată, ceilalți doi, Traian Băsescu, în vreo două ocazii, și Klaus Iohannis acum, au catadicsit. Bine, românii le primesc, asta este firea lor, dar să știe o chestie: ceea ce spune omul la beție și la repezeală, oricât nu ar mai recunoaște după, reprezintă ceea ce crede cu adevărat.

Drept pentru care, îl întreb retoric pe președintele Klaus Iohannis: „De unde disprețul pentru poporul în fruntea căruia v-a pus Angela Merkel?”  Îl întreb asta, pentru că dacă ar avea ceva bun-simț, i-ar respecta pe români, măcar pentru faptul că-i asigură o viață la care nu ar fi putut visa, nici dacă ar fi „ars” douăzeci de case, nu șase, atâtea câte a colecționat până acum.