Probabil că greșesc, dar în calitatea mea de istoric al clipei cum spune Ion Cristoiu, m-am obișnuit să raportez faptele și întâmplările actuale la cele ale trecutului.
Și observ de cele mai multe ori că nu există nimic nou sub soare, că multe dintre recțiile noastre trebuiesc căutat mult în străfundurile istoriei noastre. Că democrația este încă o haină mult prea grea pentru noi.
„Cenzură, stare de asediu, samavolnicie, ilegalitate, sălbăticie, asasinate... Până acum a fost teroarea; de aici începe frauda“ anunţau ziarele vremii modul în care se desfăşurau campaniile electorale în perioada interbelică în România Mare, perioadă socotită drept cea mai înfloritoare din istoria noastră. Campaniile electorale au fost dintotdeauna pline de invective, ameninţări, injurii, violenţă. Propagandă ieftină, demagogie de ultima speţă, promisiuni nerespectate... Discursuri sforăitoare despre corupţie, speculă, jaf naţional, anarhie, destrăbălare în administraţia publică şi o mizerie intolerabilă în viaţa economică. Politicieni care făgăduiau marea cu sarea şi luna de pe cer în schimbul voturilor, ca mai apoi, aflaţi la putere, să uite cu desăvârșire promisiunile asumate. Reputatul istoric Ioan Scurtu observa că „clasa politică a dat prea puţină atenţie educaţiei electoratului, urmărind doar interesele propriilor partide”. Principala „armă“ utilizată a fost demagogia, promisiunile fără acoperire fiind uitate imediat după alegeri. O altă caracteristică a luptei electorale a fost denigrarea adversarilor politici, prezentaţi în cele mai sumbre culori, calificaţi drept hoţi, bandiţi, criminali, asasini etc. Evident că în faţa unui astfel de spectacol, cetăţenii rămâneau descumpăniţi.
Sincer, nu observ nicio diferență între ce se întâmpla acum 80 de ani. O analiză excelentă poate fi regăsită pe larg în „1919-1937. Zece alegeri interbelice - Cine a câștigat?” a regretatului Ion Lăcustă.
Din acest punct de vedere îi desfid pe toți cei care se jeluiesc, care miorlăie inconștient că, vezi Doamne, alegerile erau altădată altfel, că sistemul politic este la cel mai jos nivel. Nicidecum! Așa a fost întotdeauna, cel puțin în cei 30 de ani de democrație interbelică, pentru că în rest nu putem vorbi despre democrație.
Până și temele erau același. De la împrumuturi de pe marile piețe de capital, revizionismul maghiar, agresiunile sovietelor, corupția, implicarea serviciilor de informații în viața publică, nepotismele, etc. Din acest punct de vedere - excluzând bineînțeles noua poziționare geostrategică – dacă ne-am trezi brusc în decembrie 1937 înaintea alegerilor n-am avea prea multe motive de mirare. Peisajul ar fi același, culorile identice... Motivele acestui fenomen ar fi destule, dar nu este nici timpul nici locul pentru o analiză psihologică, istorică a poporului român în sine. O fi „Căderea în istorie” de care vorbea Mircea Eliade?
Cert este că un singur lucru, esențial, ne deosebește de „perioada de aur” a democrației românești. Pe vremuri mai existau caractere, mai exista onoare!
Recomandările noastre
