N-am mai urmărit de ceva vreme campionatul intern de fotbal.
Etapa a treia, de la sfârşitul săptămânii trecute, m-a lăsat perplex. Mai întâi, numărând străinii. Ori loturile echipelor. Apoi, când am descoperit că echipa din Vaslui împarte cu fosta echipă a lui Copos fruntea plutonului. În al treilea rând, asistând la eforturile disproporţionate ale Stelei de a-i învinge pe ieşeni, printr-un autogol moldovenesc şi unul venit nu de la vreun atacant sută la sută importat de Becali, ci de la un fundaş. Cu câteva zile înainte de meciul cu turcii, din Liga Campionilor, fotbaliştii lui Lăcătuş au de ce să fie optimişti. În al patrulea rând, m-a perplexat umilirea administrată de o nou-promovată unor timişoreni gata oricând de contraperformanţe. În al cincilea, refuzul de către bravii olteni a celor două cadouri oferite de arbitru cu începere încă din primul minut de joc. În fine, calitatea derbiului Rapid-CFR, interzis neposesorilor de cablu RCS, care se vor simţi frustraţi până la sfârşitul campionatului de a fi pierdut marele caft de pe teren. Ei, caftul mi-a lăsat gustul cel mai dulce. Protagoniştii lui au fost jucătorii străini care dau peste malurile celor două echipe. Majoritatea, ce e drept, sudişti năbădăioşi şi plini de culoare, că doar n-o să aducem nordişti decoloraţi şi apatici. Dar care, înainte de a ne învăţa limba, ne-au învăţat obiceiurile. Când te gândeşti că fostul patron devenit acţionar minoritar se temea de românii din tribune, care, de când cu campania antifumat, îşi aruncă brichetele în teren. Românii, şi din tribune şi din teren, s-au transformat în spectatori paşnici ai unor străini nervoşi şi aprigi la mânie. Şi, totodată, pătrunşi de devotamentul faţă de cele două cluburi care i-au lansat în fotbalul mare. Pentru mine, rămâne un lucru de mirare cum au sărit ei să apere cu pumnii onoarea noastră feroviară. Aţi mai pomenit o convertire mai rapidă la sentimente atât de româneşti şi, încă, situate de ambele părţi ale Carpaţilor noştri eterni?
Trebuie să recunosc că perplexitatea mea se datorează în bună măsură şi platitudinii campionatului francez pe care-l urmăresc, inevitabil, îndeaproape. Şi francezii numără străini. Şi străinii lor se simt solidari cu francezii. Îşi mai trag şi ei pumni, capete, picioare. Dar niciunul n-a devenit atât de francez precum au devenit la români bătăuşii noştri de import. Şi le mai lipsesc francezilor şi altele. „Al dracului, dom’ Mitică!“, de exemplu, dovada echilibrului nostru naţional care ne face, exact când străinii ne învaţă obiceiurile rele, s-o dăm pe un umor bun. Aşa e că nu-l credeaţi pe Tribun capabil de o atât de caragialiană atitudine?
Recomandările noastre
