Astfel devine Pădurea de la Fontainbleau un cenaclu ocrotitor al celor străini de convenții, printre care pictori celebri precum Théodore Rousseau și Jean-François Millet. Operele lor reflectau realitatea prin prisma emoției și a trăirilor transmise, natura fiind centrul expresiv al acestor revelații. Grigorescu se îndrăgostește total de acest refugiu boem și mai mult decât atât, pădurea pariziană îi astâmpără dorul de plaiurile sale românești și îl inspiră într-o serie de tablouri: " Sentimentul colorează, nu pensula.
Poți colora c-o bucățică de cărbune, și toate tuburile din lume nu-ți dau albastrul unei flori de inișor dacă nu-l ai în suflet." Pictorul era îndrăgostit de acea vibrație sensibilă a sincerității naturale pe care o transpunea în chip inedit prin culoare și prin formă. Avea credința că arta e o taină care se ascunde cu sfială în natura înconjurătoare și o relevă așa cum este ea: vie. Totodată, Grigorescu constituie o dovadă palpabilă a realității interioare a românului. Acesta simte necesitatea imperioasă de a trăi natura dintr-un firesc întipărit genetic.
Un moment edificator pentru cariera sa este expoziția de la Salonul Oficial Francez, unde creațiile sale sunt deosebit de apreciate de publicul larg.
Dorul de "acasă" îl copleșește pe marele artist care alege să se întoarcă în țară. Deși noile sale cunoștiințe și experiențe marchează definitiv și aduc o schimbare revoluționară artei românești, pictorul nu este apreciat de la început. Din contră, opera sa este insultată și considerată ieșită din standardele clasiciste.
Un aspect pe care puțini îl cunosc este nesfârșita dragoste de patrie și simțământul datoriei pe care Nicolae Grigorescu le nutrea în inima sa. În 1859, când a avut loc Mica Unire sub Alexandru Ioan Cuza, pictorul a fost atât de marcat de veste, încât o săptămână întreagă nu a mai putut picta nimic, ci plătea oameni să meargă în târg și să mai aducă vești despre acest moment istoric! Sincera sa participare la soarta românilor s-a manifestat prin desenele alegorice cu tema Unirii Principatelor române.
La un nivel mai înalt urmau să se petreacă lucrurile în 1877, odată cu "Războiul pentru neatârnare", cum îl numește George Coșbuc. Artistul român răspunde chemării sale lăuntrice de a fi alături de soarta neamului său indiferent de condiții: " Numai în război am fost silit să ies din hotarele firii mele. Dar acolo aveam o chemare mai presus de viața și de arta mea.
Eram <<în război>>". Astfel se avântă bravul pictor în linia întâi, aproape de front, pentru a picta de aproape ostașii români. " Atacul de la Smârdan" este probabil cel mai reprezentativ în acest sens. Creațiile sale din timpul războiului reprezintă una din cele mai importante etape în opera sa, relevând încă o dată un adevăr indubitabil: prezența unor artiști în neamul nostru care au dus o luptă de mărturisire în planul culturii precum ostașii pe frontul de luptă. Între ei se află o punte de legătură care îi identifică atât pe artiști, cât și pe ostași cu niște eroi naționali, vii în conștiința celor care și-au căutat rădăcinile mai adânc.
Recomandările noastre
