În anii de liceu, la Ploiești, Nichita Stănescu încă nu optase clar pentru poezie. Trăia cu năzuinţa difuză de a se afla în centrul atenţiei tuturor, de a fi răsfăţat; pe atunci, putea deveni şi muzician, şi pictor, şi actor, şi orice altceva, în funcţie de modelul cultural sau de mitul care i s-ar fi impus cel mai repede.
Putea deveni, de exemplu, umorist, pe urmele marelui ploieştean din secolul nouăsprezece, I. L. Caragiale şi în conformitate cu idealul de viaţă al ploieştenilor, renumiţi pentru ironia lor.
Această opţiune a fost, de altfel, gata-gata să se realizeze, adolescentul Nichita Stănescu compunând versuri pline de umor în limbaj argotic, desenând caricaturi, delectându-se cu lecturi din George Topârceanu şi editând chiar, împreună cu prietenii lui, o publicaţie artizanală „băşcălioasă“, „Bacăonia”. Preocuparea a continuat şi în studenţie. Totuşi, la Bucureşti, studiind sistematic literatura română și luând contact cu viaţa literară, Nichita Stănescu a descoperit superioritatea poziţiei poetului în conştiinţa colectivităţii româneşti.
Pe un umorist, lumea îl simpatizează, pe un poet, îl iubeşte. Nenumărate situaţii − din viaţă sau din cărţi − îi demonstrau aceasta. Dar, probabil, dovada cea mai directă, cea mai şocantă a constituit- o faima lui Nicolae Labiş care, deşi nu depăşise vârsta adolescenţei, electriza sălile în faţa cărora apărea. Despre el se vorbea cu înfrigurare şi cu un respect aproape mistic.
Ne puteți urmări și pe Google News
Este de presupus că succesul lui Nicolae Labiș l-a determinat pe Nichita Stănescu să înţeleagă ce trebuie să facă, l-a trezit. Faptul că Nicolae Labiş şi nu altcineva i-a prilejuit această revelaţie a avut însă şi un efect neaşteptat, dramatic: exact atunci când a înţeles că trebuie să ajungă neapărat asemenea lui Nicolae Labiş, Nichita Stănescu a înţeles şi că nu va ajunge niciodată asemenea lui. Şi-a dat seama că idealul este de neatins. Nicolae Labiş era un om complet, de Renaştere, cu o personalitate armonioasă.
Şi era şi un om profund responsabil, cu vocaţie de lider. Nichita Stănescu – rămân mereu, subliniez, în domeniul ipotezelor – se simţea mai copilăros şi mai puţin angajat în rezolvarea problemelor umanităţii. Idolul şi rivalul său, deşi foarte tânăr, era un bărbat adevărat, în timp ce el avea o anumită inflexiune feminină în modul de a fi. Într-o asemenea situaţie, pentru un tânăr dornic de afirmare apare riscul să-l imite pe eroul idolatrizat şi să se transforme într-un epigon al lui. La început, poetul chiar a alunecat pe această pantă.
O fotografie din acei ani ni-l înfăţişează cu capul aplecat puţin înainte şi privind în sus, hoţeşte, drept în ochii noştri, cam în aceeaşi atitudine în care pozase şi Nicolae Labiş pentru fotografia sa de cea mai largă circulaţie. Dar nu este vorba doar de fotografii.
Unele dintre poeziile începutului − şi anume, din perioada imediat următoare „revelaţiei“ şi renunţării la „argotice“ − sunt vitaliste şi frenetice, în maniera impusă de Nicolae Labiş. Imitarea lui Nicolae Labiş a durat puţin. Producţiile din acea perioadă rămân însă un important document al biografiei spirituale a lui Nichita Stănescu şi vorbesc şi azi — cui are răbdare să le descifreze cu atenţie — despre o dramă neştiută de nimeni, petrecută cu decenii în urmă în sufletul unui student blond de la Facultatea de Limba şi Literatura Română.
După deznădejdea sfâşietoare pe care a trăit-o înţelegând că nu va ajunge niciodată ca Nicolae Labiş şi după momentul de dezorientare în care a încercat totuşi − fără a avea vreo şansă − să-şi întreacă rivalul pe terenul acestuia, Nichita Stănescu a găsit forţa să se replieze rapid. El a ajuns la concluzia că singura soluţie este să inventeze cu totul şi cu totul altceva.
Sugestia i-a fost oferită, probabil, de contactul cu personalitatea lui Ion Barbu, expert în sfidarea a ceea ce este unanim acceptat şi a capacităţii de înţelegere a publicului. Sau i-a fost oferită de vizita în atelierul lui Ion Ţuculescu, care, într-o vreme de acerb convenţionalism figurativ, nu se sfia să deseneze colaje de măşti primitive sau roiuri de ochi (ochii, păsările, culoarea oranj şi alte motive din pictura lui Ion Ţuculescu vor apărea, de altfel, frecvent, de-a lungul timpului, în poezia lui Nichita Stănescu).
N-a fost nevoie de mult timp pentru ca tânărul poet să-şi însu- şească lecţia acestor maeştri. El nici n-a învăţat o anumită tehnică de la ei, ci a aflat că „este voie“ să te manifeşti cu oricâtă libertate în artă. În felul acesta şi-a putut constitui un sentiment de superioritate faţă de estetica lui Nicolae Labiş, în esenţă tradiţională. Şi-a „adus aminte“ că este citadin şi şi-a dat seama că acest grav… defect al său se poate trans¬forma într-un avantaj întrun domeniu, ca arta, în care nimic nu este prestabilit.
Dintr-o dată posibilităţi nebănuite i s-au deschis în faţă. În noua stare de spirit putea să valorifice şi uriaşa sa experienţă în ceea ce priveşte jocul cu cuvintele, experienţă care, la prima confruntare cu Labiş, i se păruse neserioasă şi neutilizabilă de către un poet. În replică la cuvintele folosite cu gravitate de poetul din Mălini, poetul din Ploiești a inventat „necuvintele”.
Recomandările noastre
