Bâzâi şi io. Ca o enervantă dipteridă care se învârte, în gol, în jurul unui bec. Universul ei, al muştei. Ştie toată lumea cum se învârt muştele la bec
Becul meu e de două feluri. Unul în preajma căruia alte muşte n-au ce căuta, că le omoară aerul sărat. Şi, al doilea, cel în jurul căruia mă învârt, în spirale neregulate, niciodată identice. Până acum am reuşit să îmbin cele două sinusoide şi, sper, o voi mai face. Acu’ fo douăşapte de ani, după ce mă dăduse tata afară din casa părintească, fix pe 15 ianuarie 1991, zi în care Saddam era somat să părăsească Kuweit-ul, un coleg marinar mi-a oferit „azil social” în casa unde mai locuia cu alţi doi oropsiţi, tot foşti colegi de şcoală de marină, şi o bătrână – bunică-sa – de fo optezecişiouă de ani. Eram patru puştani şi-o babă. Noroc că lucram în ture şi aveam loc să dormim. Da’ nu de puţine ori ni s-a întâmplat să ne mai întindem şi pe câte o plapumă, pe podea. Într-o seară, ne-am întâlnit cu toţii şi am zis să ieşim în oraş să spargem nişte bani. În faţa scării blocului de pe strada Eliberării (sic), din Constanţa, ardea, pe stâlp, un singur bec. Sub el era un pici care, cu o praştie, vroia să spargă singura sursă de lumină de pe cvartal. M-am repezit la el, să-l sperii şi am ţipat, bâlbâindu-mă: „Dacă spergi bacu’ te-am spert!”. Gazda şi bunul meu prieten a completat, doct: „Acvila non «sperget» muscas!”. Ne-am spart de râs. Luni mă duc la bec. Adică la redacţie.
Recomandările noastre
