Vintilă Horia n-a fost numai un scriitor de notorietate europeană (i s-a atribuit, cum se știe, Premiul Goncourt, în 1960, pentru romanul Dieu este né en exil, scris în franceză), ci și un personaj. Ca un înotător surprins de o furtună în largul mării, a fost smuls, răsucit și aruncat de istorie, cu o forță ieșită din comun, în cele mai imprevizibile direcții și n-a lipsit mult să și dispară în adâncuri.

Nici după moarte nu și-a găsit liniștea, fiind stigmatizat la scenă deschisă de abuzivul Institut „Elie Wiesel”, pe baza unui verdict absurd, dat în 1946 de un tribunal stalinist. Cu alte cuvinte, sentințe emise de o instanță a unui regim considerat azi, în mod oficial,„ilegitim și criminal”, sunt reactivate și luate în serios de Institutul „Elie Wiesel”, care îi insultă astfel, indirect, pe toți cei 2.000.000 de deținuți politici din România!

Cine i-ar reconstitui viața lui Vintilă Horia cu mijloace narative ar scrie un roman asemănător cu Ora 25 al lui Constantin Virgil Gheorghiu. Un om fin, cu vocația studiului, capabil să se autoconstruiască, a dus o viață dramatic-aventuroasă, asupra căreia nu prea a avut drept de decizie.

S-a născut la 18/ 31 decembrie 1915, la Segarcea, într-o familie bună. Educația aleasă primită în copilărie nu l-a pregătit deloc pentru ceea ce avea să urmeze. Pasionat de învățătură, a urmat, la București, școli cu prestigiu, Liceul „Sf. Sava” și Facultatea de Drept, care au făcut din el un intelectual de elită. Talentat și sensibil, a scris și a publicat încă din liceu versuri, iar în timpul studenției s-a remarcat și ca publicist, colaborând la revista „Gândirea” și la alte publicații de dreapta, unele dintre ele de extremă dreaptă.

Își iubea foarte mult țara și căuta febril, ca și alți tineri, soluții pentru renașterea ei. Așa se explică de ce s-a lăsat contaminat, temporar, de exaltarea naționalistă și mistică a Mișcării Legionare, despre care nu Uștia că va ajunge să folosească asasinatul ca armă politică (așa cum primii adepți ai comunismului nu bănuiau, poate, că își leagă numele de un viitor regim ilegitim și criminal).

În iunie 1940, beneficiind de recomandarea lui Nichifor Crainic, este numit atașat de presă la Roma, dar peste numai câteva luni, în octombrie 1940, este rechemat în țară, de guvernul legionar recent constituit (care nu-l agrea). În 1941, primind o bursă „Alexander vol Humboldt”, pleacă la Viena, unde, susținut de Alexandru Marcu, devine atașat de presă al României în Austria. În urma întoarcerii armelor de către români, este luat prizonier de nemți, astfel încât perioada dintre august 1944 și mai 1945 și-o petrece, împreună cu soția, în lagăre din Silezia, Austria și Italia. Eliberat de englezi, hotărăște să nu se mai întoarcă în România, în care știa că se instaurează cu forța comunismul. 

În februarie 1946, un așa-numit „Tribunal al Poporului” din România aflată sub ocupație sovietică îl condamnă în contumacie la muncă silnică pe viaţă pentru „crima de dezastrul ţării, prin săvârşire de crime de război constând în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice” (ce exprimare agramată!). Se stabilește pentru o perioadă de cinci ani (1948-1953) la mii de kilometri de România, în Argentina, experimentând sentimentul exilului, pe care îl va eterniza în romanul Dumnezeu s-a născut în exil, consacrat aparent lui Ovidiu. 

În 1953 se mută în Spania, unde va locui până la sfârșitul vieții, cu excepția a patru ani (1960-1964) petrecuți la Paris. În 1960, romanul său Dieu est né en exil, este desemnat, dintre trei sute de romane aflate în competiție, câștigător al faimosului Premiu Goncourt. 

Dar ceea ce putea fi, pentru scriitorul român, un triumf se transformă într-un dezastru. Țara sa de origine îl reneagă şi, în loc să-i sărbătorească succesul, i-l compromite. Un dosar confecţionat de Securitate şi adus la Paris de Mihail Ralea declanșează o furibundă campanie de presă împotriva proaspătului laureat al Premiului Goncourt, acuzat (în mod nejustificat) de fascism, nazism, legionarism şi antisemitism. Premiul nu mai poate fi anulat, dar nu i se mai decernează, scriitorul însuşi declarând că, fiind cu desăvârşire nevinovat, renunţă totuşi la premiu, „din dragoste pentru Franţa şi din respect pentru Academia Goncourt”. 

În lunga perioadă a exilului, Vintilă Horia a făcut o remarcabilă carieră universitară şi a scris versuri (în limba română), romane, nuvele şi eseuri (în franceză şi spaniolă), incluse în cărţi care au avut în general succes şi s-au tradus în numeroase alte limbi. Scriitorul a urmărit mereu, de la distanță, evoluția situației din România, țară pe care a iubit-o cu ardoare și cu o tragică luciditate, până în ultima clipă a vieții.

După 1989 a intenţionat să vină în România, dar prezenţa la conducerea ţării a unor foşti activişti ai PCR şi, mai ales, mineriada din 14-15 iunie 1990 l-au determinat să renunţe. A murit, fără să i se fi făcut dreptate, la 4 aprilie 1992.