Ați știut și ați tăcut. În termeni juridici, se numește complicitate. Ați știut cu toții și ați pus umărul la destructurarea unui stat. Jurnaliști, politicieni, funcționari, procurori, judecători, medici, asistente medicale, profesori, portari, polițiști, primari, consilieri, cetățeni. Cu toții ați închis ochii.
Ați dat vina pe copii, rate, case, frigiderul gol, vacanțe în care ați vrut să mergeți și nu ați fi putut altfel, haine de firmă la care visați și pe care altfel nu vi le-ați fi permis, case cu piscină la care visați atunci când locuiați între betoane, la grămadă cu ”săracii și naivii”, mașinile de lux cu scaune din piele bej la care visați atunci când conduceați un hârb de mașină luată de la second. V-ați uitat în oglindă și v-ați spus că trebuie să o faceți pentru că nu aveți încotro, că o faceți pentru copiii voștri (deși vă e greu să recunoașteți egoismul sălbatic care v-a orbit, era doar pentru voi, obsesia compulsivă a acaparării de bunuri, terenuri, oameni).
Vedeați în jurul vostru cum alții trăiau pe picior mare și atunci v-ați lăsat conduși de invidia care vă mușca din inimă. Puțin câte puțin, mecanismul justificării a orice și a oricum învârtea rotiță cu rotiță până când totul s-a relativizat. Linia roșie a devenit invizibilă. Ați trecut de cealaltă parte. Și când ați ajuns acolo, în lumea lor, când ați văzut că făceați parte dintre ei v-a umplut un sentiment de putere. Nimic și nimeni nu se putea atinge de voi, așa simțeați alături de cei la ale căror mese stăteați la început stingheri, băgându-vă în seamă, spunând câte ceva cu glasul gâtuit de emoție. Vă uitați în jur și vi se umplea inima de bucurie că sunteți parte din Marea Șmecherie Națională.
Ați văzut cum se țes intrigile, interesele cum interferează, cum barierele politice și instituționale sunt atât de elastice. Toți își făceau curaj unul altuia spunând într-una, ca o mantră, ”nouă nu ni se poate întâmpla nimic. Îi avem pe toți la mână!”. Deja făceați parte dintre ei. Și ați văzut că, cu timpul, a început să se fure tot mai mult, era un fel de nebunie care vă cuprinseseră pe toți. Furtul era la drumul mare, haiducește, în haită: rafinării, păduri, fabrici, bugetul de stat la îndemână, oameni de toate felurile. Toți cuprinși de febra hoției, ca niște lăcuste. Televiziunile vă serveau și o fac în continuare pentru că jurnaliștii au venit cu voi la furat. În horă v-ați prins cu toții: politicieni, jurnaliști, procurori și judecători corupți, funcționari. De ”săraci și naivi” aveți nevoie doar ca să îi băgați în față atunci când aveți nevoie să se bată pentru voi să urle isterizați că voi sunteți doar ”victime politice”. Nu ați făcut nimic pentru ei pentru că cu banii lor v-ați îndestulat conturile, v-ați cumpărat case, mașini, afaceri și oameni. Fiecare dintre voi aveți un mic/mare alai de fraieri cărora le aruncați oase de la masa voastră și pe care îi puneți să semneze pentru voi.
Ne puteți urmări și pe Google News
Această luxuriantă junglă a corupției pe care ați construit-o și din cauză căreia în România parcă nu se mai vede soarele, din când în când, ”Panaiții” o străbat și taie fără milă, încercând să taie din rădăcină, răul care ne sufocă, răul care pentru voi a devenit respirabil, de care sunteți dependenți. Acești Panaiți sunt tot mai numeroși. La început a fost doar el, Cristian Panait. Dar el a lăsat urme, ca niște pietricele într-o junglă întunecată, populată de fiare, iar pe urmele lăsate de el, ca niște jaloane, sunt tot mai mulți. Nu sunt doar procurori. Sunt și judecători, funcționari, jurnaliști, cetățeni. Sunt tot mai mulți. Și da!, le e foame de aer curat, de dreptate, de justiție, de principii, de normalitate.
Filmul lui Tudor Giurgiu, ”De ce eu?”, pornind de la cazul procurorului Cristian Panait, tocmai această complicitate vinovată o devoalează. Această complicitate ca o pânză de păianjen țesută în ultimii 25 de ani de toți cei mânați de frică, de teamă, de foamea de bani. Pe asta s-a construit sistemul putred care astăzi pocnește ca un puroi. Așa precum i se spune în film protagonistului care joacă rolul lui Panait, asta caută Sistemul: unde vede foamea și nerăbdarea acolo se oferă bani, ascensiune, toate cadourile strălucitoare pe care le poate refuza doar un caracter puternic, construit pe valori fundamentale. Filmul lui Tudor Giurgiu a venit când trebuia. Acum câțiva ani acest film nu ar fi produs aceeași emoție. Astăzi, ”De ce eu?” marchează moștenirea lui Cristian Panait: continuarea a ceea ce el a început.
Daniela Raţiu este jurnalist şi scriitor.
Recomandările noastre
