Vreme de câţiva ani, după 1990, în curtea Schitului Darvari din Bucureşti, Sorin Dumitrescu a reînviat spiritul Rugului Aprins. O evocare de Dan Ciachir.
Schitul ctitorit în 1834 de căminarul Mihalache Darvari a fost prima reşedinţă a Editurii Anastasia, într-o curte de Bucureşti de altădată cu câţiva arbori, vegetaţie bogată, flori, cu o bisericuţă îngrijită şi o casă de cărămidă sau de zid cu câteva încăperi. Vechiul regim îi alungase de acolo pe călugări cu funestul decret 410 din 1959 şi lăcaşul devenise biserică de parohie. În urmă cu o jumătate de secol slujea în ea un preot cu reputaţie duhovnicească, părintele George Teodorescu, evocat cu multă căldură de Mitropolitul Andrei al Clujului, care i-a văzut participând la slujbele de la Darvari pe Nicu Steinhardt, pe basul Nicolae Secăreanu şi pe scriitorul Alexandru Lascarov-Moldoveanu, traducător din Vieţile Sfinţilor...
În 1992, aşezându-şi editura la Darvari, Sorin Dumitrescu a început să organizeze în curtea schitului şi nişte simpozioane ad hoc la care luau parte ierarhi, călugări, preoţi de mir, intelectuali laici, adică elementele constitutive ale Bisericii, ceea ce nu se mai văzuse de la Rugul Aprins, ale cărui reuniuni se desfăşurau, îndată după război, până în 1948, când le-a interzis Ocârmuirea, într-o sală de la Mânăstirea Antim, unde veneau Mircea Vulcănescu, compozitorul Paul Constantinescu, Olga Greceanu, plasticianul avangardist Mac Constantinescu şi alţi oameni de notorietate, ca să susţină sau să asculte, săptămânal, prelegeri ce iscau discuţii pasionate. Asemănătoare erau şi serile de la Darvari din anii 1993-1995, în curtea schitului adunându-se până la două sute de persoane. Puteau fi auziţi atunci, transfigurând chipurile celor prezenţi, Alexandru Paleologu, pictorul Horia Bernea, regizoarea Sorana Coroamă-Stanca, Arhiepiscopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, preoţii Constantin Voicescu şi Ioan Bizău...
A existat un Moment Darvari, seratele acelea corelându-se cu volumele tipărite la Anastasia, moment care s-ar fi putut prelungi dacă aşezământul întemeiat de Sorin Dumitrescu nu ar fi fost nevoit să se mute într-o clădire din strada Venerei, unde nu exista o curte care să poată cuprinde până la două sute de oameni.
În primii cinci ani, Anastasia a imprimat o sută de volume, cărţi una şi una, inclusiv sub aspect grafic. M-am bucurat şi eu de câteva coperte superbe, datorate Doinei Dumitrescu, pe când editura se apropia de un deceniu de existenţă. Atunci când l-a împlinit, în mai 2002, Doina şi Sorin Dumitrescu au oferit o masă de 25-30 de tacâmuri unor invitaţi aleşi pe sprânceană la „Jariştea”, unul dintre cele mai bune restaurante din Bucureşti. Patroana localului, o femeie cu doxă negustorească, asezonase meniul şi vinurile cu un mic spectacol artistic din care îmi amintesc o tânără basarabeană din Chişinău acompaniindu-se la pian şi cântând Serţe, Ciubcik cucireavîi, Maia zvezda, Nocinaia raglada şi alte romanţe şi cântece ruseşti.
S-a spus despre Anastasia că a fost cea mai bună editură particulară de carte creştină din ultimul sfert de veac. A fost mai mult decât atât: a fost o instituţie naţională care a evanghelizat cu eleganţă şi rafinament pravoslavnic. Standurile sale din anii ’90 şi din deceniul următor de la Teatrul Naţional – unde se desfăşura pe atunci Târgul de Carte – rămân memorabile prin bun-gust şi triumf estetic. Sorin Dumitrescu a valorificat, totodată, talantul său de gospodar, rar în lumea oamenilor de cultură. Aşa a ajuns Anastasia să aibă trei librării în centrul Bucureştiului. Şi tot el a înţeles cel dintâi rolul mijloacelor electronice de expresie, imprimându-ne marii duhovnici şi marii teologi pe casete video.
Recomandările noastre
