Da, când te apuci să fii vedetă, îți asumi multe neplăceri. Ele sunt consecința celebrității, care generează curiozitatea publică, un fel de sete pe care media încearcă să o ostoiască. Acesta este prețul: viața sub reflectoare.
Cei care umplu sălile de teatru și concerte, cinematografele, stadioanele, librăriile și odată cu ele buzunarele vedetei, cei care tocesc telecomanda televizorului în căutarea ei, sporind astfel ratingurile și încasările din publicitate, cei care asaltează celebritatea pe stradă și la mall, vor să știe totul despre ființa ideală pe care o admiră. Nu cred că vreun colecționar de orice, de la monede vechi, ceasuri și tablouri, până la capace de bere, baterii vechi și cutii de chibrituri, nu întoarce pe toate părțile, pentru a examina sub lupă, până și pe cea mai lipsită de valoare piesă din colecție.
Tot sub un soi de lupă stau și viețile celor care plătesc prețul de a fi mai cunoscuți decât sfinții din calendare. Și nu numai viețile, dar și morțile lor sunt așezate pe un catafalc alcătuit din nenumărate ecrane, pe care sunt proiectate secvențe din viața tocmai sfârșită. Totul prinde proporții și semnificații aparte, o vorbă spusă în dodii cine știe când de cel trecut la veșnicie pare acum o maximă plină de înțelepciune, un oftat la vreun necaz, trece acum drept o neagră premoniție. Publicul consumă toate detaliile care se dezgroapă, iar cele deja știute se reiau. Curiozitatea atinge cote paroxistice, întrebările curg după nivelul fiecăruia, de la dialectica „cum s-a întâmplat?”, până la metafizica „de ce, Doamne?” Nu cred că este o reacție socială cu care să ne rușinăm, dar nici una cu care să ne mândrim, ține de omenescul firesc. Desigur, cu condiția ca celui care nu mai are de dat socoteală decât Instanței Supreme să nu-i fie terfelită memoria.
Nu lipsesc însă din aceste momente, în care publicul consumă cu nesaț crâmpeie din viețile celor tocmai duși, cei care nu pierd ocazia de a se manifesta diafan-superior. Sunt caraghioșii care, dacă dispărutul era actor sau cântăreț retras de o vreme, emit invariabilul elenacârstismul „ne aducem aminte de valori doar atunci când mor”. Mai sunt și cei care, dacă dispărutul era fotbalist emit gregoarlecrivanisme din categoria „Cutărescu s-a dus la îngeri, ca să spargă semințe cu ei pe banca de rezerve”. Deasupra lor tronează suveran marii caraghioși, coborâtorii direcți din Olimpul gândirii profunde și simțitoare deopotrivă. Ele, pentru că invariabil sunt femei și în general cam aceleași, ceartă în astfel de momente pe toată lumea, deopotrivă.
Oricum s-ar manifesta oamenii, oricum ar reflecta media crâmpeie din viața protagonistului din centrul cernitului eveniment, lor le pute. Și când ceva pute, colivăresele de lux se țin de nas și trâmbițează că nu mai pot suporta atât de multă neam-prostie în jurul lor, drept pentru care, trista ocazie o folosesc ca să anunțe disprețul general care le străbate. În astfel de momente, campioana lor, o actriță pe chipul căreia se poate citi toată jalea istoriei omenirii, din antichitate până în prezent, suferă profund și este tristă, tristă rău, mai tristă decât este zi de zi, atât de trista și de supărată pe omenire, încât nici pe fereastră nu s-ar mai uita la lume.
Totul ține, cum spuneam, de firea umană, inclusiv sclifoseala dezgustatelor de serviciu, ține de spectacolul pe care îl dăm în astfel de ocazii în care, de fapt, ne manifestăm în fel și chip frica de moarte. Mai important ar fi, atât cât se poate, să găsim în astfel de momente un tâlc, o învățătură. Cred că este sigurul lucru în măsură să o consoleze întrucâtva și pe cea care se desparte acum de noi. Mai cred și că doamna Cristina Țopescu, dacă ar putea, ne-ar spune în timp ce ne face cu mâna a rămas-bun, să fugim de singurătate. Oricât de nobilă ar părea ea, oricâtă libertate voluptoasă ar părea că aduce, este doar un viciu care după ce captivează prin dependență, apasă până la strivire, cu aripi de plumb.
Recomandările noastre
