Veteran al Războiului de independență, Gheorghe Donici, un boier scăpătat din Moldova, s-a înrolat voluntar la 67 de ani, cu gradul de sergent, după multe insistențe, în 1916 ca să lupte împotriva trupelor Puterilor Centrale ce înaintau spre București.

Gheorghe Donici și-a găsit sfârșitul eroic în ceea ce istorie reține ca Șarja de la Robănești din 23 noiembrie 1916, la care se oferise voluntar să participe.

El fusese înrolat în Escadronul 3 din Brigada a 2-a a Regimentului 9 Roșiori, care a executat Șarja de la Robănești, sub comanda căpitanului Alexandru Filitti. Pentru eroismul de care a dat dovadă, Gheorghe Donici a fost înaintat post-mortem la gradul de sublocotenent.

Comandantul escadronului, Alexandru Filitti, rănit și căzut prizonier la nemți, care i-au salvat viața, îşi amintea pentru ziarul Viitorul din 5 decembrie 1923:

„Luându-mi revolverul în mână, gest pe care l-a urmat şi sergentul Donici ce se afla lângă mine, îmi împrăştiai cele două plutoane pe un singur rând, la intervale mărite şi comandai:

«Pentru atac, lancea-n cumpănire, Marş-Marş!». Soldaţii se reped asupra inamicului în strigăte de «Ura!». Când apar pe creastă cu escadronul văd cam la 150 de metri înaintea mea inamicul înspăimântat retrăgându-şi bateria în grabă de pe poziţie în vale spre şoseaua Craiovei, în dosul infanteriei.

Escadronul meu urmăreşte în pantă, dar ce folos. Ne găseam încadraţi de trei mitraliere ce din flancul drept trăgeau de pe o şiră de paie şi de o companie de infanterie, cu un rând în genunchi şi altul în picioare, care ne-a făcut imediat faţă din şanţul şoselei Craiovei.

Întorcându-mi privirea în cursul atacului, văd cum soldaţii mei cad ca spicele şi ordon mărirea galopului.

În momentul acela am zărit încă şi pentru ultima oară pe Donici lângă mine.

Culcat pe gâtul irlandezului meu «Cher Ami», care parcă înţelegea gravitatea momentului, măresc galopul pentru a ajunge mai repede asupra infanteriei duşmane.

La aproximativ 40 de metri de ţintă un glonţ de armă mă loveşte în genunchiul stâng. În această clipă, dându-mi seama că trupa nu va mai putea conta pe mine, îmi întorc încă o dată capul, pentru a reînnoi avântul, însă nu văd în urma mea decât câmpul presărat cu cadavre şi ca singur însoţitor un cal fără călăreţ.

O granată de mână vine de-mi loveşte calul la 15 paşi de infanteria ce atacam şi cădem unul lângă altul. Escadronul, conform ordinului primit, şi-a îndeplinit misiunea”.

Mihai Sturdza descrie, în cartea lui „Avec l’armée roumaine“, publicată în Franţa la 1918, înainte de încheierea războiului, ultima întâlnire cu Gheorghe Donici, înaintea şarjei de la Robăneşti:

„Aşezat în şa, pe frumosul bidiviu pentru care era invidiat de întreg divizionul, cu chipiul aşezat fălos pe capul său cărunt, bătrânul boier avea un aer majestuos.

Când i-am strâns pentru ultima dată mâna, am avut senzaţia că şi calul, şi călăreţul străluceau de glorie şi de poezia unui alt ev”.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul istoric