Care este motivația reală a ONG-urilor care „salvează” imigranți și îi aduc în porturile din Europa, deși alte țări sigure sunt mai aproape.

Un editorial de Gilles William Goldnadel pentru Le Figaro.

Toate întrebările pe care vi le-ați pus despre criza imigranților și odiseea vasului Aquarius, fără a îndrăzni să le adresați. Și pe bună dreptate: în climatul de isterie, simplul fapt de a pune întrebări riscă să vă expună la interogatoriul Marelui Inchizitor.

Ați putea, pentru început, să vă întrebați în privința dreptului marin despre care vi s-a spus foarte rapid că a fost călcat în picioare de Italia.Și nu ați greși. Specialiștii în acest domeniu apreciază că Aquarius nu era în situație de pericol, care ar fi impus din punct de vedere juridic intrarea sa în port.

Ați putea de asemenea să vă mirați de lipsa de precizie în legătură cu originea pasagerilor vasului. Un drăcușor v-ar putea face să gândiți că tocmai lipsa de precizie a celor care îi transportau ar putea însemna că este vorba de imigranți economici și nu de refugiați de război eligibili la dreptul de azil.

V-ați putea întreba cât se poate de legitim și despre proprietarul vasului Aquarius.

Autorul prezentului articol a făcut-o cu voce tare de la microfonul Radio Monte-Carlo, sugerând că poate George Soros, speculator internațional și filantrop internaționalist, se ascunde, prin intermediul fundației sale, Open Society, în spatele SOS Mediterranée, care este navlositorul (chiriașul) lui Aquarius.

Site-ul Checknews al Libération m-a ciuruit pentru prudentele, dar ereticele mele declarații. Evocând o „scurtătură” din partea mea, decodorii „eliberați” au admis în cele din urmă că Open Society se afla indirect în legătură cu navlositorii. Acest lucru ne permite să ne punem întrebări în legătură cu gândurile ascunse ale unei fundații care militează - și este dreptul său – pentru imigrația fără limite și pentru dispariția frontierelor. Însă aceste gânduri ascunse sunt foarte departe de discursul oficial al asociației SOS Mediterranée, care afirmă că nu se gândește decât la salvarea imigranților.

Mai departe, bunul simț v-ar putea să vă puneți această întrebare: dacă numai salvarea de urgență a imigranților veniți din Libia nesigură îi interesează, din ce motiv echipajul de pe Aquarius nu i-a dus spre coastele sigure ale Algeriei și Tunisiei, mult mai apropiate decât cele ale Italiei?

Puțin încurcată, reprezentanta lor, Sophie Beau, a declarat că legile acestor țări erau mai aspre decât legile europene. Iată ceea ce spune foarte multe – dacă nu totul: doar din cauză că Europa este mai permisivă, sunt exonerate de responsabilitate țările mai intransigente, dar mai apropiate de imigranți.

În abisurile acestui refuz se ascunde, așa cum am repetat de multe ori, anti-occidentalismul culpabilizator cel mai perfid. Astfel, de pildă, ONU acuză adesea Occidentul, fără însă a scoate o vorbuliță despre Arabia Saudită sau Qatar, țări ultrabogate și pustii, care își explică închiderea frontierelor, inclusiv pentru frații de cultură și de limbă, în numele exigențelor de securitate, care evident că nu trebuie aplicate în cazul țărilor europene.

Iar din acest moment, când bănuielile vă dau ghes, apar și întrebările administrative.

Astfel, responsabilii de pe Aquarius au explicat insistent că pasagerii erau în număr prea mare și că erau amenințați de foame. Atunci de ce să accepți la bord prezența unui ziarist de la Euronews și să nu limitezi pasagerii strict la personalul indispensabil de la bord lăsând loc mai mult naufragiaților?

În fine și mai ales, când salvatorul autoproclamat este înainte de toate un ideolog mondialist, o altă întrebare vă vine în minte - și care i-a frământat și pe judecătorii italieni – privind raporturile cu traficanții de carne vie, care nu ezită să scufunde ambarcațiunile pentru a pune autoritățile europene în situație de forfait.

În realitate, putem să ne punem toate întrebările din lume, căci nu vom găsi răspunsul satisfăcător la o întrebare dureroasă, de natură existențială, până când nu ne vom debarasa de două obstacole care împiedică orice abordare rațională.

Primul obstacol este deopotrivă de ordin juridic și politic. Câtă vreme cei cărora li se respinge solicitarea de azil nu sunt duși în afara frontierelor europene, nu există nici o șansă și nici un motiv ca popoarele din Europa, grijulii față de securitatea și de binele copiilor lor, ca și de identitatea (cuvânt blamat) țărilor lor, să accepte situația actuală.

Dincolo de chestiunea azilului, mai ales în Franța, este normal ca faptul că sute de mii de indivizi fără documente sunt menținuți ilegal și la vedere să inspire cetățenilor tot mai exasperați un sentiment de revoltă.

De altfel, ce să mai zici de acest slogan cu care au fost întâmpinați imigranții de pe Aquarius la sosirea în portul spaniol: „Bine ați venit la voi acasă!” Bine ați venit la noi, de ce nu?, dar „la voi”?

Diavolul se ascunde în spatele unei litere care o înlocuiește pe alta. El tiranizează și debusolează popoarele. De ce imigranții ilegali ar fi aici la ei acasă? Dar chiar și refugiații eligibili pentru dreptul de azil de ce să nu aibă vocația de a se întoarce într-o bună zi „la ei” acasă?

Însă în spatele acestei întrebări se simte în mod evident că în Europa nu mai există „la noi acasă”.

Al doilea obstacol decurge din primul, însă este de ordin psihologic și al moralei colective. Astfel, există în Europa și mai ales în Franța indivizi, puțin numeroși, dar puternici mediatic și social, care refuză, fără a o spune deschis, să respecte legile imigrației exact în același cadru metapolitic cu Fundația pentru Societatea Deschisă globalistă a lui George Soros și cu multe alte ONG-uri.

Li se întâmplă uneori să o mărturisească din neatenție și apoi să regrete. Așa de pildă am reușit la Radio Monte Carlo să-l fac pe Iann Brossat, cap de listă pentru alegerile europene al Partidului Comunist și adjunct al primăriței Parisului, Anne Hidalgo, să declare că nici nu se pune problema ca persoanele cărora li s-a respins solicitarea de azil să fie expulzate.

În acest cadru mincinos și irațional, inamicii declarați ai Europei cu frontiere continuă să facă uz de arma lor favorită: fantasma antinazismului.

Astfel, sinistrul dar foarte popularul la Cannes și în presă Cédric Herrou a putut posta pe Twitter această obscenitate: „Când Eric Ciotti a spus în 2018 ‘să-i trimitem pe imigranți în Libia’ asta echivalează, pentru 1940, cu ‘să-i trimitem la camerele de gazare’.”

Însă acești mici turnători ai antinazismului turbat, din cauză că au strigat prea mult „Lupul” au vocea răgușită și nu mai reușesc să se facă auziți prea departe.

Popoarele nu mai acceptă. Din Italia în Austria și chiar până în Germania. Sau Israel.

Săptămâna trecută, un tabu până acum întreținut cu o vigilență obsesivă și nevrotică a căzut. Cancelarul austriac Sebastian Kurz, aliat al dreptei dure, a mers în Israel.

Însoțit de un ministru israelian, a mers la memorialul Yad Va Shem pentru a se înclina în fața victimelor Holocaustului. Kurz tocmai decisese să expulzeze imamii radicali islamiști din slujba lui Erdogan.

Va fi foarte dificil, în ciuda tuturor eforturilor, să fie prezentat drept un nazist antisemit.