Reporterul EVZ a fost martorul „războiului” dus de vânătorii de munte la Cheile Vâlsan. Cheile Vâlsan, din județul Argeș, dau în clocot încă de la primele ore ale dimineții. Un „Să trăiți!” baritonal, țâșnit din pieptul a 70 de flăcăi cu spete late, reverberează îndelung, spărgându-se cu accente de tunet de crestele munților care străjuiesc de jur-împrejurul taberei de antrenament în care sunt cantonați vânătorii de munte ai celebrului Batalion 33 „Posada”. Este semnalul că ziua de instrucție a început. O zi ca oricare alta pentru militarii peste a căror uniformă de un verde crud tronează costumul alb de camufl aj, specifi c (pe timpul iernii) uneia dintre cele mai redutabile și de temut arme din Forțele Terestre Române. Armă printre ai cărei soldați voluntari am avut onoarea să mă număr preț de 24 de ore, trăite la intensitate maximă.

Pentru mine, jurnalistul strecurat în pielea militarului din trupele de elită, fie și numai pentru a afla până unde ajung limitele curajului nebunesc despre care, până mai ieri, citisem doar în cărți, care-l animă pe ostașul pe a cărui mânecă tronează însemnul florii de colț, ziua petrecută în uniforma cadetului din Compania 1 a Batalionului 33 Vânători de Munte „Posada” a fost una de-a dreptul extenuantă. O zi încărcată de misiuni de luptă la capătul cărora, pe lângă nenumăratele cucuie, cu care m-am procopsit de pe urma neîndemânării și a stângăciei mele, m-am ales cu ceva de neprețuit: o părticică din spiritul uluitor și, deopotrivă, unic, al luptătorului român de elită, din creierul muntelui, al cărui curaj nebunesc și determinare în luptă îl fac imbatabil în ochii oricărui dușman.

 

Cu ochii-n patru după insurgenți

Primul lucru pe care l-am făcut imediat ce am ieșit în curtea cazarmei, înțolit din cap până în picioare în uniforma cu însemnele Batalionului 33 Vânători de Munte „Posada”, a fost să îmi salut, în cel mai regulamentar mod cu putință, superiorul. „Infiltrat” printre huidume cu brațe „de fier” și cefe de taur, dar cu un permanent zâmbet, a cărui semnificație aveam să o aflu ceva mai târziu, fluturând în colțul gurii, am răcnit, la rândumi, din toți bojocii formula de salut învățată nu cu mult timp în urmă: „Să trăiți, domnule căpitan! Sunt soldat Emil Simionescu. Vă rog să îmi permiteți să iau loc în formație!”.

Cel interpelat este căpitanul Valentin Neț, un vlăjgan de vreun metru nouăzeci. Pe fața lui nu se clintește nici un mușchi de natură să mă facă să cred că voi avea viața ușoară, chit că sunt doar un civil care a vrut să se joace vreme de o zi de-a armata și nu militar sadea, își dă acordul sec.

Iată-mă de-al lor. Vânător de munte în creștetul Vâlsanului. Un vânător, asemenea tuturor camarazilor ce-i stau aliniați de-a stânga și de-a dreapta, care ascultă, mai apoi, cu maximum de atenție instrucțiunile care vizează prima din cele trei misiuni pe care urmează să le îndeplinim pe parcursul a 10 ore de instrucție. „Vom face parte dintr-o patrulă de luptă îmbarcată. Misiunea noastră este să evacuăm o instituție publică, amenințată de insurgenți”, începe să explice, cu glas ușor răgușit, plutonierul major George Staicu, șeful Plutonului 1. Cu vârful bățului de schi pe care-l ține în mână arată spre macheta improvizată, la picioarele noastre, direct în zăpadă. În câteva minute, fiecare vânător de munte știe ce are de făcut.

Suntem trei grupe în plutonul cu pricina. Eu am fost distribuit la Grupa 1, responsabilă cu asigurarea pazei unuia dintre cele două vehicule militare din convoi, verificarea zonei pe o rază de 5-25 metri de jur-împrejurul camionului și siguranța pe latura de Est. Trebuia, cu alte cuvinte, să fiu cu ochii în patru ca nici unul dintre insurgenții pitiți la adăpostul pădurii care se derula de-a stanga și de-a dreapta drumului pe care mărșăluiam să nu deschidă foc asupra noastră. Că nu era nici pe departe floare la ureche, aveam să o simt pe propria-mi piele cu vârf și îndesat.

Spiritul unic al vânătorului de munte

La sfârșitul zilei de instrucție, aveam să aflu chiar din gura comandantului Batalionului 33, colonelul Antonio Daniel Alexe (foto), misterul surâsului de ostaș de elită: „Fiecare dintre ei e mândru că poartă bereta de vânător de munte. E îndrăgostit până peste urechi de meseria lui, iar acest lucru îl face imbatabil și de neoprit, indiferent cât de grea e misia care i-a fost încredințată. Zâmbetul face parte din viața lui. La fel cum fac parte dragostea de țară, autodepășirea, autodisciplina, curajul împins la extremis, determinarea, generozitatea sau umorul. Acel umor care-l ajută să treacă peste orice. Inclusiv peste moarte! Cea care a secerat, în misiunile de luptă pe care Batalionul nostru le-a avut de-a lungul anilor în Irak și Afganistan, cinci dintre viețile camarazilor noștri eroi. ”

Anormalul din normal

Suntem patru inși ghemuiți pe lemnul tare și rece al băncilor fixate în podeaua camionului. Motorul urlă cuprins de streche. Cu mâna dreaptă încleștată pe patul pistolului mitralieră de calibru 7,62 a cărui țeavă am proptit-o în fierul striat al poditurii de la picioarele mele, contemplu galopul dement spre înapoi al pământului. Cureaua armei, petrecută pe după gât, mă strânge al dracului, dar nu fac nazuri. După cum evit să mă plâng și de gluga vestonului alb, de pânză, pe care-l port pe deasupra uniformei. A naibii se încăpățânează să îmi cadă mereu pe frunte, până aproape de rama de plastic a ochelarilor de soare cățărați pe streașina nasului. Mă enervează la maximum și faptul că lentilele negre, de protecție împotriva soarelui, se aburesc din minut în minut, motiv pentru care îmi scot mai tot timpul înaintașii de la ochi și îi șterg de zor cu colțul batistei. Cel mai tare, însă, mă scoate din pepeni faptul că nici unul dintre camarazi nu pare să aibă problemele mele. Sunt relaxați și vioi de zici că merg la nuntă în sat.

 

„Inamic! Inamic! Uite-i urmele!”

Să tot fie vreo douăzeci de minute de când am părăsit incinta taberei, aburcați în camioanele ale căror roți masive strivesc în scrâșnet și plescăit de pneu zăpada de un alb orbitor. Pe margine, chiar în buza drumului, nămeții uriași sunt, din loc în loc, „găuriți”, ca un imens șvaițer, de urme de pași. Nu îmi dau seama exact când se produce revelația. Nici nu am timp pentru așa ceva că încep, imediat, să zbier ca apucatu’ cu degetul arătător împungând aerul spre urmele cu pricina. „Inamic! Inamic! Uite-i urmele”. Din undeva din dreapta mea se aude vocea calmă a plutonierului George Rușianu, comandantul grupei: „Bravo, soldat. Ai observat ceea ce noi numim anormalul din normal. Urme de tălpi pe zăpada până atunci neatinsă. E semn că nu mai e mult și vom avea parte de dănțuială!”.

Ambuscada, primul foc de armă tras și primul cucui

Bubuitul infernal care sfârtecă dintr-o dată liniștea muntelui îi dă perfectă dreptate. În muget sinistru de roți, camionul oprește ca la comandă. Ne precipităm spre spatele camionului, acolo unde, din senin, a apărut o scăriță. În câteva fracțiuni de secundă suntem cu toții afară, ghemuiți lângă roțile vehiculului. Ne răspândim ca potârnichile. Arma e grea ca plumbul. Dau ocol pe partea dinspre Est a camionului blocat în mijlocul drumului. Nu văd nimic care să semene a dispozitiv explozibil. Nu că m-aș pricepe, dar într-un fel trebuie să arate, nu? Or, pe jos e doar zăpadă înghețată bocnă. „Asigură latura dinspre pădure, soldat! Încolo, spre pădure. Executarea!”, răcnește die undeva din spate plutonierul Rușianu. Îmi proptesc zdravăn genunchiul drept în zăpadă. Piciorul stâng, flexat, îl înfig în măldărul de nămeți de pe margine. Ridic pistolul mitralieră, îi sprijin patul rabatabil în umăr și duc țeava în dreptul ochilor. Aștept! Inima bate nebunește în piept de zici că e gata, gata să facă explozie! Primul foc pe care îl trag, imediat ce disting, undeva la vreo sută de metri în față, lipită de un copac, silueta unei mogâldețe, are efectul unui par în moalele capului. Am uitat să țin gura deschisă așa cum m-au învățat în cele câteva minute de pregătire și acum suport consecințele. Urechea stângă îmi zvâcnește îngrozitor de la bubuitură. Minute bune nu mai aud nimic. Trag rafală după rafală și țip isterizat. Nu știu cât a trecut din clipa în care am luat poziția de luptă. Aproape că nu mai am noțiunea timpului. Aflu ceva mai târziu că ambuscada a durat o oră jumătate. Cu tot cu neutralizarea dispozitivului exploziv improvizat, descoperit de camarazii răspândiți care încotro, și salvarea celor doi răniți dintre ai noștri, preluați mai apoi, după clipe lungi de agonie, de mașina Ambulanței militare.

 

„Te paște bulăul!”

La capătul primei misiuni, sub prelata camionului care se bălăngăne la fiecare metru în drumul spre bază, am parte de prima mea țigară pe ziua de azi, fumată pe șestache, la adăpostul căușului palmei, ca în curtea școlii, departe de ochii indiscreți ai „profilor” în uniforme verzi și sarafane albe. Fumez cu nesaț, prefăcându-mă că nu aud muștruluiala plutonierului. „Eu zic s-o arunci, soldat, că altfel de paște bulăul!”.

 

„Nu mișca! La perete! Sus mâinile!”

Din nou la bază, în formație tip careu, cu palma odihnindu-se pe patul armei a cărei țeavă privește morocănos spre pământ. Mă încearcă un sentiment acut de ciudă. Nici unul dintre camarazi nu dă semne că ar fi câtuși de puțin obosit. Ba din contră. În timp ce mie îmi tremură picioarele mai ceva ca lui Stan Laurel în peliculele nemuritoare cu Bran, cu pieptul împins spre în față, brațe de zdrahon îmbrățișând afectuos arma și fețe înseninate de același zâmbet care mă scoate din sărite, vântorii de munte ascultă calmi instrucțiunile plutonierului major Staicu.

 

Genunchii care tremură

„Misiunea de acum presupune asaltul asupra unui obiectiv inamic. Avem informații că în clădirea pe care urmează să o atacăm se află cinci insurgenți. Vom urma procedurile de asalt și captură”, explică în termeni lapidari comandantul plutonului. De data asta sunt repartizat în Compania 2, Grupa 3 de asalt. Alături de camarazi voi da năvală, după ce grupele 1 și doi vor neutraliza santinelele, în casă și voi captura insurgenții.

Drumul până la clădirea ocupată de inamic îl străbatem pe jos, aliniați unul în spatele celuilalt. Puțin aplecați în față, cu genunchi ușor flexați și pași mărunți, înaintăm cu viteza melcului. Mâna stângă se sprijină stoic pe umărul camaradului din fața. Pe antebraț, țeava automatului de calibru 7,62 e gata să scuipe moarte spre orice dușman ițit în cătare. Îmi tremură genunchii îngrozitor, dar nu renunț nici să mă pici cu ceară. Când stația plutonierului Mircea Solomon, comandantul grupei, începe să cârâie, iar anunțul se face în sfârșit auzit, începem asaltul. Sunt leoarcă de transpirație, lentilele mi s-au aburit de tot, iar corpul se împleticește la fiecare mișcare ca o trestie în bătaia vântului. Ajungem lângă ușă și ne sprijinim cu toții, în aceeași formație, cu spatele de zid. Nimeni nu scoate un sunet. Nici măcar pădurea care a împietrit odată cu noi. Apoi, totul se precipită într-o sarabandă dementă a gesturilor. O grenadă ițită dintr-o dată în palma plutonierului zboară prin crăpătura ușii izbite violent de picior. Ca la comandă se aude primul urlet. „Intru!”, secondat la fracțiuni de secundă distanță de un altul: „Asigur!”.

 

Salvat de camarad

Îmi vine rândul să pătrund. Un fum dens, înecâcios, îmi inundă brusc nările. Văd totul ca prin ceață. Mă reped spre capătul culoarului și izbesc furios cu piciorul ușa care lovește cu bufnet sec peretele. Imediat ce disting silueta insurgentului, încep să răcnesc din rărunchi. „Nu mișca! La perete! Sus mâinile!”. Ăla se execută cuminte, înainte ca eu să scap arma din mâna în care parcă mi-a turnat cineva plumb. Am noroc. Un camarad intră la rându-i în încăpere. În doar câteva secunde îl deposedează pe flăcău de armă. Îl izbește de perete și-i prinde mâinile la spate. Ieșim unul după altul cu „prada” împleticindu-se cu un pas înaintea noastră. Sfârșit de misiune! Sfârșit de emoție! Pur și simplu, sfârșit!

La capătul unui marș care mi se pare kilometric, dar care nu măsoară mai mult de două sute de metri, cad, secătuit, la pământ. De acolo de unde încep să visez la un pat cald și un somn îndestulător.

 

Povești despre un război trăit aevea, în Afganistan sau Irak

În cea de-a doua parte a zilei am avut parte doar de instrucție. Trei ore pline de schiat printre arborii seculari ai pădurii. Cum nu știu o boabă să schiez, e lesne de ghicit că a fost un adevărat coșmar. Am stat mai mult pe jos, tăvălit prin zăpadă decât călare pe schiuri. De altfel, după cinci încercări, toate eșuate lamentabil, de a mă lansa în jos pe pârtie, cu picioarele înfipte în dispozitivul de prindere al schiurilor, am renunțat la joaca de-a cătănia. Ce mai la deal, la vale, am dat cu prostul de pământ de tot atâtea ori câte încercări am făcut. Ultima trântă mi-a pus capac. Mă dureau șalele îngrozitor. Cât despre picioare, nu mai erau ale mele. În loc de ele, aveam parcă doi stâlpi de beton pe care cu greu le puteam urni din loc. „Patimile” trăite în desișul pădurii din Cheile Vâlsanului au fost, pe seară, în jurul unui imens foc de tabără, răsplătite din belșug cu povești uluitoare despre viață, dar și despre moarte. Toate istorisite cu voce molcomă de vânători de munte autentici pentru care războiul, trăit aevea în misiuni de luptă în Afganistan sau Irak, reprezenta o realitate grotescă și nu o simplă joacă de oameni mari care se împușcă dindărătul copacilor prin găvana unui vârf de munte.