Se presupune că scopul acestui plan este oprirea atacurilor grupărilor înarmate (pe care Rusia le consideră teroriste) de la Idlib asupra bazelor militare ale Rusiei de la Latakia şi Khmeimin, grupări pe care Turcia a promis că le va supraveghea şi va împiedica implicarea lor în confruntări.

Ultima ştire despre un atac asupra bazei militare de la Khmeimim, situată la aproximativ 200 km de punctele din Idlib atacate la 18 februarie de trupele ruse şi siriene a fost transmisă exact cu o lună în urmă, la 18 ianuarie (şi numai de către agenţia rusă de ştiri Sputnik).

Şi în această ştire se preciza că nimeni nu a avut de suferit şi că nici baza militară, nici pista pentru avioane nu au fost deteriorate. Dar în această perioadă de 30 de zile, în Idlib şi-au pierdut viaţa cel puţin 300 de femei şi copii. Bineînţeles că aceste ştiri nu sunt transmise niciodată nici de Sputnik, şi nici de agenţiile siriene.

Dacă Rusia vrea să apere baza aeriană, de ce nu bombardează locurile în care se găsesc aceşti terorişti, despre care spune că atacă aceste locaţii, şi bombardează drumurile, precum şi de jur împrejurul locurilor în care sunt situate posturile de observaţie în care se găsesc militari turci?

Este numai datoria Turciei să semnaleze această contradicţie? Aţi văzut pe undeva în aşa-zisele declaraţii făcute cu jumătate de gură referitoare la Idlib de către emisarul special al SUA în Siria, James Jeffrey, şi de partenerii europeni ai Statelor Unite din cadrul coaliţiei siriene întrebări legate de scopul final al Rusiei în ceea ce priveşte Siria?

De ce propoziţia „este partenerul nostru NATO” rostită de Jeffrey în zilele în care a venit pentru a câştiga Turcia să facă parte din planul de divizare a Siriei, este uitată atunci când trebuie apăraţi militarii turci şi opoziţia siriană?

Scopul final al Rusiei şi al opoziţiei şiite şi Nusayri este de a-i goni din ţară pe cei 4 milioane de sunniţi care s-au concentrat în Idlib. Dacă cineva etichetează un musulman drept „terorist”, atunci nimic nu mai contează în ochii Arabiei Saudite şi Abu Dabi-ului. Aceste două ţări cred că opoziţia siriană este o prelungire a al-Qaeda.

Este clar că drepturile omului şi, în acest cadru, drepturile refugiaţilor nu au nicio însemnătate la Abu Dabi şi Riad. Aceste noţiuni au însemnătate la Berlin, la Paris, la Londra.

Pentru că a venit vorba, chiar dacă cineva este combatant, chiar dacă a fugit de război, trebuie să-l acceptaţi drept refugiat cu condiţia să predea arma. Aceste persoane, copii mici, băieţi şi fete, dacă mamele şi bunicile lor, precum şi prima ţară către care se îndreaptă nu pot să le asigure găzduire şi hrană, au dreptul să „treacă” în orice altă ţară din lume.

Pentru planurile Rusiei purtătorii de cuvânt ai Turciei nu spun de-a dreptul „minciună”, dar spun că „nu se împletesc cu realităţile de pe teren”. Aşa cum ţările europene occidentale, care susţin dreptul universal al omului, nu vor considera potrivit realităţii lor sociale ziua în care mii, zeci de mii de fetiţe şi băieţi sirieni vor coborî dintr-un avion.

Pentru că bombele pe care Rusia, Iranul şi Assad le lansează asupra Idlibului nu sunt o piesă de teatru.

Articol de Hakkı Öcal

Traducerea: Emel – Birgül Mauki