Evenimentul Zilei > Actualitate > Mihail Sebastian, huliganul metafizic
Mihail Sebastian, huliganul metafizic

Mihail Sebastian, huliganul metafizic

In 2007, s-au sarbatorit 100 de ani de la nasterea scriitorului.

Din igienizarea periodica a culturii romanesti, fapt care trece „in re­zer­va“ nume grele, pe drept sau pe nedrept, Mihail Se­bastian, de la a carui nastere s-au implinit 100 de ani anul acesta, iese cu acelasi aer de dandy melancolic, de „tenor metafizic“ cu care a intrat.

Scrierile sale par a avea un ter­men de valabilitate de (cel putin) un secol. Si asta pentru ca intrebarile care il obsedeaza pe huliganul Sebastian au o deosebita re­zonanta pentru oricine a trait o dicta­tura de dreapta sau de stan­ga, ca si perioade de tranzitie marcate de varii „tradari“ ale intelectua­lilor. Dar nu numai. Problema fundamentala pe care si-o pune Sebastian este cea a lui „eu“ versus „noi“, a trecerii de la singuratatea pasiv-orgolioasa la implicarea in lume, care presupune invariabil strada, cu mirosul celuilalt.

„Cum am devenit huligan“

Neputinta realizarii acestei treceri, proasta imbinare intre individualism si nevoia de co­munitate, este prezentata de Se­bastian ca o drama evreiasca prin excelenta, una dintre antinomiile fundamentale care dau iudais­mului caracterul lui tragic. Astazi, cand catastrofele mondiale se contrag in timp-record ca slo­ganuri pe tricou, e limpede ca drama evreiasca a lui Sebastian e o specificare a rupturii oricarei constiinte moderne. In literatura noastra exista cel putin trei titluri „huliganice“ inrudite: „Huliganii“ lui Mircea Eliade (1935), „Cum am devenit huligan“ al lui Mihail Sebastian (1935) si „Intoarcerea huliganului“ al lui Norman Manea (2003). Pentru Eliade, „huligan“ inseamna anarhist, antiburghez, mistico-vizionar (cuvantul ii desemna si pe membrii Garzii de Fier). Pentru Sebastian, ca si pentru Manea, inseamna mar­ginal, nealiniat, strain.

Dupa publicarea romanului „De doua mii de ani“ (1934), cu scandaloasa prefata cu tenta antisemita a lui Nae Ionescu, carte in care Sebastian isi expune viziunea asupra suferintei evre­ului ca o chestiune de destin, de necesitate intima, scriitorul e renegat atat de evrei (sionisti si marxisti), cat si de antisemiti; atat de liberali, cat si de extremisti. Raspunsul sau la toata aceasta polemica este faimosul eseu „Cum am devenit huligan“ (1935), prin care isi aroga o pozitie de disidenta multipla, caz probabil singular in istoria noastra.   
  
Cearta intelectualilor, ieri si azi

Sensibilitatea lui Sebastian la patologia oricarui sistem il face sa formuleze judecati critice care il disociaza de acestea (in constiinta) si il ostracizeaza (in societate). Prieteniile sale celebre, povestite firesc si seducator in „Jurnal“ (cu Mircea Eliade, Camil Petrescu, Eugen Ionescu), sunt perisabile, supuse convulsiilor politicii. In spatiul romanesc, dezbaterea de idei pare a avea aceleasi coor­do­nate in anii ’30 ca si azi: confuzia ca metoda, aplecarea spre detalii si periferii de gandire, o viziune asupra lumii continuta in intre­barea „asta cu cine voteaza?“ La noi, polemica se face cu obsesii, cu fantasme, este produsul unei culturi incapabile sa secrete vectori de opinie opusi, cu forte egale – „oamenii se injura la tribuna si se impaca la bufet“. Dupa Sebastian, intelectualul este inapt pentru „viata cea mare“, adica pentru istorie si politica: nu salveaza specia. Huliganul meta­fizic s-ar parea insa ca mai are o sansa.  

DESTIN

Moare intr-un accident

Mihail Sebastian, evreu de origine, pe numele sau adeva­rat Josef Hechter, s-a nascut la 18 octombrie 1907, la Braila. Studiaza Dreptul si Filosofia la Bucuresti. De la 20 de ani, colaboreaza la ziarul „Cuvan­tul“ al lui Nae Ionescu. In 1932 debuteaza cu „Fragmente dintr-un caiet gasit“. Publica­rea romanului „De doua mii de ani“ (1934) declanseaza in epoca o polemica intensa pe tema antisemitismului scriito­ru­lui evreu, dar si al lui Nae Io­nescu, autorul prefetei. Ata­curilor iscate de acest roman le raspunde cu eseul „Cum am devenit huligan“. Scrie apoi romanele „Femei“, „Orasul cu salcami“, „Accidentul“ si piesele de teatru „Jocul de-a vacanta“, „Steaua fara nume“, „Insula“ si „Ultima ora“. Moare in 1945, la 38 de ani, intr-un accident de masina. „Jurnalul (1935-1944)“ sau este publicat in 1996, la Humanitas si a fost tradus in mai multe limbi, reprezentand un document incendiar.

IERNI DE SCRIITOR

Revelioane „fara emotie, fara deznadejde si fara sperante“

Fiecare sfarsit de an consemnat de Sebastian in Jurnal are un aer de solemnitate ratata, de bilant ama­nat. Scriitorul intampina Revelioa­nele „fara emotie, fara deznadejde si fara sperante“. In 1937, isi petrece ultima zi a anului cu Nae Ionescu, „potriveala care n-a avut nimic simbolic“, iar Revelionul „cenusiu“ la Mircea Eliade. In alti ani, dupa moda vremii, pleaca la schi, la Pre­deal sau Sinaia, unde intalneste pro­ti­­pendada, discuta, mediteaza, scrie. Schiul este prilej de vitejii si bu­curii fara rost: „Ce dimineata fe­ricita! Viata mai are unele lucruri sa-mi spuna“. In fiecare an asculta Ora­to­riul de Craciun de Bach. In timpul raz­boiului, fiecare sfarsit de an sea­mana cu cel care a fost si cel care va veni, singur razboiul pare etern. In 1944, la 31 decembrie, Sebastian scrie in Jurnal: „Mi-e rusine sa fiu trist. Este totusi anul care ne-a redat libertatea. Peste toate amaraciunile, suferintele, deziluziile, ramane acest fapt fundamental“. 

Publicat in categoriile: Actualitate
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: