Am avut şansa să asist zilele trecute la o întâlnire aparte cu poeta Ana Blandiana. Fac parte din generaţia care o citea pe sub bancă, pe ascuns, uluită fiind de metaforele la care până atunci nu avusese acces. La această întâlnire s-a vorbit despre cenzură, despre memorialul de la Sighet, despre poezia din închisori, despre răscoalele ţăranilor care se opuneau colectivizării şi despre cât de tare ne influenţează politica şi cât timp pierdem în faţa televizoarelor. Evident, subiecte pe care în vremea comuniştilor nici măcar nu se vorbea. Dar ceea ce avea să mă emoţioneze până la lacrimi a fost faptul că Ana Blandiana a povestit despre sfinţenia celui care, deşi este numit poet naţional al acestei ţări din al cărei pământ am fost creaţi cu toţii, deloc întâmplător îmi place să cred, cu greu este (chiar şi astăzi, la o distanţă considerabilă de timp) acceptat, Mihai Eminescu.

Aşa am aflat de apariţia unei cărţi la Editura Humanitas, în urmă cu jumătate de an, care poate părea una oarecare, însă este fără doar şi poate una incredibilă, pe care orice român ar trebui să o citească ca să înţeleagă cine a fost Eminescu. Se numeşte „Mărturii despre Eminescu”. Ei bine, nu am rezistat până acasă şi am dat buzna în prima bibliotecă pe care am întâlnit-o ca să caut această carte. Întâmplător sau nu, biblioteca se numeşte Ioan Slavici, scriitor care a fost prieten o viaţă cu Mihai Eminescu. La scriitor acasă, de fapt, avea să locuiască atât timp cât a stat la Bucureşti marele poet.

Directoarea bibliotecii este una dintre cele mai pasionate profesoare de limba română pe care le-am întâlnit în viaţa mea. Ştiam cât de mult îl iubeşte pe Eminescu, iar cererea mea i-a adus lacrimi în ochi. M-a luat de mână şi m-a dus direct la raftul unde de sus până jos se odihneau cărţile despre poezia, viaţa, articolele şi importanţa celui pe care îl căutam mai înverşunat ca oricând. Lelia Rădulescu este una dintre bibliotecarele ce şi-au pus amprenta pe generaţii întregi de copii, inclusiv a fiicei mele, care datorită ei a prins drag de citit, ceea ce pot afirma că nu e puţin lucru.

De atât de multe ori am apelat la ea când am avut nevoie de ajutor ca jurnalist încât am pierdut şirul. Şi numai eu. Datorită ei l-am cunoscut pe ultimul supravieţuitor al legendei lui Terente, un lipovean bătrân care s-a prăpădit între timp, datorită ei am îmbrăţişat-o pe fiica marelui poet Vasile Voiculescu, Gabriela Defour Voiculescu, de asemenea, plecată dintre noi, şi datorită ei am cunoscut-o pe Carmen Muşat Coman, care şi-a dedicat viaţa personalităţii Amitei Bhose şi a înfiinţat o editură numită Cununi de stele, doar ca să poată publica întreaga operă a celei care a lăsat în urmă ţara în care s-a născut, India, pentru că îl iubea pe Eminescu. Şi nu e totul.

Însă peste tot şi toate, Lelia Rădulescu este acel dascăl ce a ştiut să aţâţe imaginaţia copiilor cu pasiunea pe care o are pentru literatură, să le deschidă sufletele către poezie şi să le dea o fantastică încredere în propriile forţe. Rar, foarte rar mai întâlneşti astăzi un astfel de spirit. Şi de la ea am învăţat cine este Eminescu şi pentru acest lucru nu voi conteni să-i fiu recunoscătoare.

Lacrima din colţul ochilor ei când i-am spus de ce am venit la bibliotecă mi-a spus că nu m-am înşelat. Da, cartea exista şi în câteva minute aveam să o citesc. Eminescu este în ADN-ul neamului românesc, Eminescu este în fiecare dintre poeţii care aveau să se nască după el. Citind cartea am descoperit un OM al cărui geniu se apropia de sfinţenie. Chiar Ana Blandiana îmi spusese puţin mai devreme că a avut mereu bănuiala că „intensitatea artei se apropie şi poate să semene extraordinar de mult cu intensitatea credinţei, fără ca arta să fie vreo temă religioasă. În cazul vieţii lui Eminescu, povestită de oameni care l-au cunoscut, chiar realizezi că e vorba nu numai de un geniu, ci şi de un sfânt”.

Poate vi se pare melodramatic, dar vă rog să citiţi această carte. O să vă fie mai puţin ruşine că sunteţi români, pentru că Eminescu aleargă prin venele voastre, chiar dacă voi nu ştiţi acest lucru. Astăzi mai mult ca oricând.

Neamului românesc i s-au dat într-o perioadă de mari frământări patru stâlpi pe care care să se sprijine.  Începutul a fost în 1837, când venea pe lume Ion Creangă, care a scris la insistenţele lui Eminescu „Amintirile din copilărie”. În 1848 se naşte Ioan Slavici, care tot împins de la spate de Eminescu avea să-şi aştearnă nuvelele pe hârtie. În 1850 vine pe lume Luceafărul poeziei româneşti, Eminescu. Şi al patrulea, dar nu cel din urmă, Ion Luca Caragiale, născut în 1852, care l-a iubit pe Eminescu într-atât încât deşi a avut un mare diferend cu acesta din cauza Veronica Micle, a plâns ca un copil când a auzit că a murit.

Aceşti patru stâlpi sunt mai vii ca oricând, aceşti stâlpi ţin neamul românesc cu fruntea sus. Aceste mari spirite au fost darul lui Dumnezeu pentru România. Atât Ion creangă, Ioan Slavici, cât şi Ion Luca Caragiale aveau să scrie despre legătura fantastică pe care au avut-o cu Mihai Eminescu. Fiecare a vorbit despre Om, Poet, Jurnalist şi Geniu. Recunosc mi-a rămas în minte ceea ce Caragiale a scris la 18 iunie 1889, după moartea lui Eminescu, sub numele „În Nirvana”, deşi întreaga carte este cutremurătoare prin simplitate şi adevărurile pe care le spune. 

Cer iertare dacă tocmai la Caragiale m-am oprit, dar în ciuda a tot ceea ce s-a spus şi s-a întâmplat între cei doi, adevărul îl cunosc numai ei.  „Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta mulţimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilejul lor exclusiv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi defecte. Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi când o pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea… Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească.

Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca «Luceafărul lui – nemuritor şi rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Sakiamuni. O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai-nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei – geniul cu nebunia.

Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana, a fost tot aşa de dureroasă, cât şi de strălucită. În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările.

Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana – aşa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi”.

Cred că nimic altceva nu poate fi adăugat acestei dureri pe care pierderea unui geniu cum a fost Eminescu a produs-o în sufletul unui om pe numele lui Caragiale, care i-a fost şi prieten, şi duşman pentru scurtă vreme. Cât despre cartea „Mărturii despre Eminescu”, fiica mea a coborât din metrou cu două staţii după cea la care trebuia citind din aceasta. Şi tot acum, mama a descoperit că Eminescu a scris cea mai frumoasă Rugăciune din lume şi o recită ca şi când… nimic nu emai important pe pământ.