Forfotă, cum nu am mai văzut decât înainte de sărbători sau la începutul toamnei, când se cumpără proviziile pentru murat şi conservat.

Mirosea a toamnă, a struguri, a gutui, a fruncte de tot felul şterse frumoas cu cârpa, să lucească, aranjate în grămăjoare ordonate pe tarabe, să atragă clienţii. Iar dinspre vestitul grătar al pieţii, venea nu numai mirosul tradiţional de la vestiţii mici, ci şi un miros îmbietor de pastramă de oaie pusă pe jar. Poate cel mai definitoriu miros al toamnei, alături de cel al mustului şi al dovleacului copt.

Imaginea obişnuită a unui târg mare, care mai are ceva din parfumul iarmarocului de altădată, într-o zi când este copleşit de muşterii. Se găseşte orice. De la produse de curăţat ori sanitare, la produse alimentare. Un hypermarket boem, cum niciodată nu vor reuşi să facă multinaţionalele care au venit de-afară în România. N-ai să găseşti niciodată la un astfel de magazin scorţos, tingiri argintii spoite, ori disc de tractor, gata făcut, cu picioruşe şi horn, pentru ieşit cu el la iarbă verde. Nici rame de ochelari cu 10 lei bucata sau mirodenii de tote felurile, în saci plini ochi, de zici că te afli pe un cheu unde tocmai a acostat şi descarcă marfa o corabie venită din colonii. Vânzători cu clop, ardeleni ce vorbesc domol, care vând afumături şi brânzeturi, lipoveni care vând peşte de toate felurile, măcelari gata să-ţi ofere tot felul de delicateţuri de la un animal, dar şi praf de curăţat vase, pastă de dinţi ori spirt.

Şi totuşi, ceva nu mai este la fel. Lângă grătarul care miroase a pastramă de-ţi mută nările, nu mai este teascul pentru făcut mustul pe loc. Nu mai este voie. Nici să mai pui mâna pe produse, să ţi le alegi după pofta inimii, „una mică din grămada mare”, nu mai este voie. Sunt acoperite cu folii de plastic. Iar negustorii şi cu muşteriii se tocmesc printr-un ecran din plastic, ca la vorbitor la pârnaie.

Mai există şi un numitor comun. Toţi oamenii, indiferent că sunt vânzători sau clienţi, poartă, mai până sub ochi, mai pe sub bărbie, mai sub nas, câte o mască.

Dar peste toate acestea, se simte, efectiv, în aer, înainte să intri în vorbă cu cineva, o stare de disperare. Da, disperare. Toamna, într-un loc al belşugului, unde bucuria ar trebui să stea la masă, să rupă o bucată de pastramă şi să tragă un clondir de must pe gât.

Disperaţi sunt cumpărătorii. Să facă o aprovizionare ca niciodată, pentru că nu se ştie ce mai vine. Viitorul îi sperie, că ar putea rămâne, acum, în prag de iarnă, cu cămara neumplută pe de-a-ntregul. Alergă de la o tarabă la alta, se tocmesc, încarcă cantităţi uriaşe de varză, de gogonele, de morcovi, de te mai miri ce în saci, iar sacii îi pun în căruţurile cu care îi duc la maşinile din parcarea plină ochi.

Tot disperaţi, cei mai disperaţi de fapt dintre toţi oamenii din piaţă, sunt proprietarii micilor magazinaşe şi producătorii care au închiriat tarabele. Câteva sute de negustori şi tot atâtea familii, care îşi câştigă traiul de aici.

O singură întrebare stă pe buzele tuturor: „Ne închide ăştia de luni”?

Nimeni nu ştie ce să răspundă la ea. Noul primar al Sectorului 2, unde este Piaţa Obor, spune că va muta tarabele de la interior afară, iar la etaj, unde de regulă sunt măcelării şi magazine de mezeluri, hala va rămâne deschisă. Să vedem până luni. Deocamdată, nicio tarabă nu era mişcată de la locul ei.

Şi mai au oamenii o întrebare firească: „La noi se contaminează, dar la mall, nu?”.

Chiar aşa. De ce într-o prăvălioară unde abia au loc doi muşterii la distanță, este pericol de contaminare, iar în mall-ul unde zeci de oameni stau la coadă la case, chiar distanţaţi social, nu. Doar pentru că li se ia temperatura la intrare? Să fim serioşi. Când am intrat ultima oară la un mall, aveam temperatura 32, 5, nu e glumă, aşa arăta aparatul, de m-am întrebat dacă mai sunt viu. Dar şi în hala nouă de la Obor, ţi se ia temperatura la intrare.

Atmosfera este la fel, la alte dimensiuni, desigur, în piaţa de la Otopeni. Aici sunt mici magazinaşe, pe care de altfel şi scrie la intare pe afiş, în afară de obligativitatea purtării măştii, că înăuntru nu poate intra mai mult de o persoană. Ca la cabina de vot. Şi atunci, pe bună dreptate, se întreabă negustorul: „Cum de la mine se infectează, iar la vot, nu?”

Şi, atenţie, vorbim, în ambele exemple, şi la Obor, şi la Otopeni, de magazine care vând mărfuri de primă necesitate, care, conform noilor restricţii, trebuie să rămână deschise.

Şi uite aşa, datorită (ce greu este să spui despre o pandemie „datorită” şi nu „din cauza”) a mai ieşit la iveală o belea comisă în anii anteriori de autorităţi.

A existat o iniţiativă legislativă, în concordanţă cu legislaţia europeană, care spunea: „Amplasarea structurilor de vânzare cu suprafața mai mare de 400 m.p. se va face exclusiv în teritoriu periurban, conform prevederilor Legii nr. 350/200 1 privind amenajarea teritoriului și urbanismului, cu modificările și completările ulterioare.” (Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2000)
S-a ales praful de aceste acte normative, iar în mijlocul oraşelor au apărut hypermarketuri, care au ucis micile prăvălii de cartier.

Iar acum, cu ocazia pandemiei, îi termină şi pe ultimii supravieţuitori.

Iar eu, voi fi obligat să cumpăr telemea făcută din grăsime de porc, cu înălbitori şi potenţatori de gust, (aşa cum a dovedit Protecţia Consumatorului) din supermarket, în locul brânzei vechi de oaie, scoasă direct din putină, pe care o cumpăr de 30 de ani din Obor de la un ardelean simpatic, care, ştiind că lucrez în presă, de faţă cu nevastă-sa, cu care între timp a făcut patru copii, mereu îmi spune că-mi face reducere, dacă îi dau şi lui un număr de telefon al unei gagici mişto de la televizor.

Sâmbătă, îşi strângea butoaiele, să plece acasă: „No, amu o să luaţi brânză de la supermarket, d-aia bună, fără colesterol, că n-are lapche.”