M-am mirat că liberalii nu au implorat-o să revină în partid, în preajma alegerilor. Dacă ar fi revenit, poate că PNL nu suferea eșecul electoral care a dezamăgit la sfârșitul anului trecut atât de multă lume.

Am cunoscut-o 1999, la premiera unui spectacol de teatru. Ne-am îmbrățișat, deși nu făcusem niciodată până atunci cunoștință. Ce femeie frumoasă! Și ce om! Știam multe fiecare despre celălalt, astfel încât am avut despre ce vorbi. Folosea o limbă română aleasă, dar clară. Era dornică să comunice, nu să-i intimideze pe cei din jur, printr-un limbaj sofisticat.


FOTO; Mona Muscă



În scurtă vreme a apărut soțul ei, întors de la garderobă. Dând dovadă de umor, a luat-o pe după umeri pe soția mea, Domnița, și a întrebat-o cu simulată îngrijorare:

− Ce facem, doamnă, în situația asta?

Ne-am mai întâlnit apoi de câteva ori.

Soțul Monei Muscă, Gavril Muscă, este un cunoscut chimist, un savant, fără ambiții de scriitor. Și totuși de la el am aflat răspunsul la o întrebare referitoare la un episod dramatic din istoria literaturii noastre.

***

În noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1956, Nicolae Balotă – pe atunci în vârstă de treizeci şi unu de ani – este arestat în trenul care îl duce de la Cluj la Bucureşti. Evaluând rapid situaţia, arestatul ia cu el numai valiza şi paltonul şi lasă în plasa de bagaje – ca și cum n-ar fi fost a lui − servieta în care se află jurnalul său intim („caietul albastru”), plin de critici la adresa comunismului. Acest jurnal – un caiet voluminos, legat în pânză albastră – reintră în posesia autorului după multe peripeţii, în 1964, când Nicolae Balotă termină de ispăşit şapte ani de temniţă şi doi ani de domiciliu forţat.

M-am întrebat de multe ori cine anume din compartimentul în care călătorea Nicolae Balotă a avut grijă ca jurnalul arestatului să nu se piardă (jurnal de mare valoare documentară și literară, în condițiile în care Nicolae Balotă avea să devină, după eliberarea din detenție, un scriitor de importanță europeană). Credeam că n-am să găsesc niciodată răspunsul la această întrebare. Și iată că l-am aflat de la Gavril Muscă: misteriosul pasager era el însuși!

Gavril Muscă, numit de cei apropiaţi Boby, era văr al soţiei poetului Radu Stanca, Dorina Stanca (mama lui şi mama ei fiind surori). În această calitate făcea parte în tinerețe din grupul de prieteni Radu Stanca, Ştefan Aug. Doinaş, I. Negoiţescu, Nicolae Balotă (nucleu al vestitului „Cerc literar de la Sibiu”, care îl avea ca mentor pe Lucian Blaga). Întrucât Gavril Muscă va deveni inginer chimist, şi încă unul pasionat de profesia sa, cu realizări remarcabile în domeniu, va ieşi din raza de atenţie a istoricilor literari. El călătorea în acelaşi compartiment de tren cu Nicolae Balotă în noaptea de 2–3 ianuarie 1956, când au năvălit în tren securiştii, undeva, în zona Câmpinei, iar Nicolae Balotă i-a făcut un semn discret, lăsându-i în grijă servieta. Gavril Muscă se afla într-o situaţie incomodă, întrucât ceilalţi călători din compartiment ştiau cui aparţinea servieta şi erau cu ochii pe ea. În această situaţie, a găsit soluţia cea mai bună: le-a explicat tovarăşilor de drum că va preda bagajul la biroul de „obiecte pierdute” in Gara de Nord, ceea ce a şi făcut, însoţit de ei. Apoi, a anunţat-o pe mama lui Nicolae Balotă şi ea a ridicat servieta de acolo, fără să trezească vreo suspiciune.)

***

La 1 martie 2000 eu și Mona Muscă am fost oferiți ca… mărțișoare doamnelor și domnișoarelor de la Biblioteca Națională a României. A fost o întâlnire de neuitat. Mona Muscă le-a vorbit celor prezenți cu căldură și sinceritate, cucerindu-i. M-a cucerit și pe mine, care, în loc să mă gândesc la ce aveam să le spun eu însumi angajatelor bibliotecii, o ascultam vrăjit pe Mona Muscă.

Ea nu mi se părea o simplă seducătoare electorală, ca alți oameni politici, ci un om întreg, inteligent și responsabil, care ajunge repede la sufletele semenilor . Acest om întreg a fost sfârâmat, după câțiva ani, în mod brutal și nedrept, de furtuna pe care a provocat-o dezvăluirea că Mona Muscă a semnat cândva un angajament de colaborare cu Securitatea. Nu conta că fusese un angajament formal, fără nicio semnificație morală, conta faptul că diferite persoane care nu știu să admire și să iubească găsiseră prilejul să devasteze imaginea unui om cu prestigiu. Veșnica plăcere de a arunca cerneală pe tablouri celebre. Sau de a zgâria mașini luxoase. Până și un cunoscut filosof a trăit atunci frenetic această plăcere, scriind un rechizitoriu de o înfricoșătoare brutalitate împotriva Monei Muscă.

Cum a reacționat Mona Muscă? A tăcut și s-a retras. A dispărut irevocabil din viața publică. În felul acesta noi, românii, am înregistrat un nou succes în lupta împotriva noastră.

Te-ar putea interesa și: