Retrasă în Bacău, unde activează la Direcţia de Tineret şi Sport, campioana olimpică din 1984 contestă conducerea federaţiei.

1984. Un charter încărcat cu sportivi părăseşte Republica Socialistă România având ca destinaţie un ţinut pentru care termenul „comunism“ există doar în cărţi. Ai noştri se îndreaptă către Jocurile Olimpice de la Los Angeles. Printre pasageri, o atletă de 27 de ani, însoţită de un vis insistent: să devină campioană în competiţia supremă a lumii. Numele ei? Doina Melinte. 2009. Au trecut 25 de ani de la întrecerile din SUA. Au trecut ani şi viaţa s-a schimbat... Au trecut ani care au născut trecutul. Iar pentru Doina Melinte, acesta include o bornă specială. Una îmbrăcată în aur olimpic.

EVZ vă prezintă cele mai importante secvenţe din povestea vieţii unei femei care a luptat şi a câştigat. Ultimele bătălii au fost însă pierdute de fosta campioană: în cursa pentru funcţia de şef la federaţia de atletism şi în politică.

La primăvară vor avea loc alegeri la Federaţia Română de Atletism, dar Doina Melinte nu ştie încă dacă va intra în lupta pentru postul de şef. Ea a participat la scrutinul de acum patru ani şi s-a ales cu o dezamăgire.

„Am candidat atunci, dar, ca peste tot, toate sunt aranjamente. Da, a fost vot secret, dar vot aranjat! Eu am crezut că oamenii vor judeca prin prisma a ceea ce am făcut şi ceea ce pot să fac. A câştigat Sorin Matei, după ce s-a lucrat în linişte timp de un an. Eu m -am înscris la aceste alegeri pe ultima sută de metri. Se ştia dinainte şi din cine va fi alcătuit biroul federal. Toate cărţile erau făcute!“, ni s-a destăinuit fosta atletă. „I-am şi spus lui Sorin că a câştigat datorită oamenilor pe care i-am întors eu, să mă voteze pe mine, că altfel câştiga George Boroi“, a adăugat cea care ocupă acum funcţia de vicepreşedinte al forului condus de Matei. Balet împiedicat de kilometri

Povestea Doinei Melinte începe la timpul responsabil cu amintirile. Mai întâi, un scurt popas în vremurile copilăriei. „Am fost selecţionată să merg la Şcoala de Balet din Cluj, dar n-au vrut să mă lase ai mei. Eram prea mică, iar distanţa faţă de casă era prea mare“, ne dezvăluie cea care în prezent ocupă funcţia de director executiv la Direcţia pentru Tineret şi Sport a judeţului Bacău. Într-adevăr, drumul de la Hudeşti (comuna din Botoşani în care s-a născut şi şi-a petrecut cei mai frumoşi şi mai liniştiţi ani ai vieţii) şi până în inima Ardealului e lung... Şi, într-un fel, responsabil pentru istoria frumoasă pe care Doina Melinte a scris-o cu muncă, sudoare şi dorinţă, împletite peste miile de kilometri alergaţi.

Revenim la întrecerile de la Los Angeles, unde lipsa călătoriilor internaţionale impusă de regimul restrictiv al partidului unic a fost contracarată de emigranţi.

„Când a avut loc ceremonia de deschidere, mii de români stabiliţi în America au aplaudat prezenţa noastră! Apoi, când am plecat spre casă, au venit şi au plâns la aeroport, spunându-ne că sunt mândri de faptul că sunt români într-o ţară atât de mare, precum SUA. Rezultatele obţinute de delegaţia noastră (n.r. - 20 de medalii de aur, 16 medalii de argint şi 17 medalii de bronz, locul doi în clasamentul final pe naţiuni) i-au emoţionat mult“, rememorează moldoveanca. Pentru ea, Jocurile Olimpice din 1984 au reprezentat cea de-a doua participare la o astfel de competiţie. Cu patru ani mai devreme, Melinte fusese prezentă la ediţia organizată de Moscova. Emoţii şi triumf

Prima finală pe care a susţinut-o în America a fost în proba de 800 de metri. Emoţii? „Nu există concurs fără emoţii! Atunci când efectuam încălzirea, mă aflam lângă Fiţa Lovin, o altă reprezentantă de-a noastră. Aveam emoţii foarte mari şi nu voiam ca Fiţa, adversară de-a mea în cursa respectivă, să vadă asta! Aşa că, la un moment dat, i-am zis: «Fiţa, nu te supăra, eu vreau să mă încălzesc singură!». Nu îmi doream deloc ca ea să simtă că am emoţii. Şi mam dus în altă zonă“, mărturiseşte Doina. Şi a câştigat! Aurul olimpic! „Când am intrat pe ultima turnantă, pe ultimii 120 de metri, am simţit că nu mă mai poate prinde nimeni şi că-mi voi vedea visul cu ochii“, povesteşte campioana. Premii: un video şi o combină muzicală

A urmat finala de la 1.500 metri. Una memorabilă. „Puteam să înving şi aici... O miime de fracţiune de secundă, pe ultimii 30 de metri, nu am luptat cu mine. Atunci m-am gândit că am deja un aur, eram bucuroasă, iar relaxarea m-a costat... Am luat totuşi medalia de argint“, rememorează botoşăneanca.

„Pentru medalia de aur, am primit un video şi o combină muzicală, obiecte care nu se găseau la noi pe vremea res pectivă. Plus vreo 15.000 de lei, ceea ce însemna o caroserie de maşină, pentru că o maşină întreagă costa 75.000 de lei“, explică, râzând, fosta atletă. La acestea se adaugă renta viageră, aproximativ 4.000 de lei noi pe lună. O campioană îşi primeşte recompensa după 21 de ani în care „alergam câte 500-600 de kilometri în fiecare lună. Cred că făceam înconjurul lumii de câteva ori!“.

"Tot ceea ce-şi doreşte un sportiv este să devină campion olimpic. Eu mi-am îndeplinit visul. Timpul trece, medaliile rămân..." Doina Melinte, fostă atletă, campioană olimpică în 1984

PALMARES Doina Melinte

• Data / locul naşterii: 27 decembrie 1956 / Hudeşti (judeţul Botoşani)
• Jocurile Olimpice: o medalie de aur, o medalie de argint

• Campionatele Mondiale: două medalii de aur, o medalie de bronz

• Campionatele Europene: cinci medalii de aur, o medalie de argint, două medalii de bronz

• Campionatele Naţionale: zece titluri (18 recorduri)

SPORTUL SE DUCE LA VALE

„Copiii nu mai sunt dornici să facă mişcare“

Doina Melinte a candidat anul trecut la alegerile parlamentare, ca rep rezentant al PD-L-ului pentru Camera Deputaţilor, în colegiul 10 din Bacău. „Am crezut că, în urma votului uninominal, oamenii care vor câştiga vor sprijini exact colegiul din care fac parte. Am considerat că, odată cu integrarea în Uniunea Europeană, sunt foarte multe programe de reabilitare a bazelor sportive şi pentru construcţia de baze sportive în mediul rural. Cu mare drag m-am dedicat acelei campanii electorale, dar, dacă n-a fost să fie, asta e...“, ne-a explicat fosta atletă, care a terminat pe poziţia a doua în topul preferinţelor votanţilor, „într-un colegiu foarte greu“. „Mergeam pe la oameni şi îi întrebam cu cine votează. Îmi spuneau: «Cu cine-o da Domnu’... »“, a povestit Melinte.

Medaliata cu aur de la Los Angeles consideră că, la nivel naţional, sportul e în cădere. „Copiii nu mai sunt dor nici să facă mişcare... Şi de la ei trebuie să vină dorinţa! Numai că, atunci când dau de greu, abandonează. Muşchii se încarcă numai prin muncă! Apoi, cu democraţia asta, cei mici preferă să stea în faţa calculatoarelor. Şi nu e bine! Înainte, nu existau alte alternative. Făceai sport din mai multe motive. Unul ar fi că voiai să vezi străinătatea, că altfel n-aveai cum să ajungi acolo. Acum, lucrurile s-au schimbat...“, zice Melinte.

AMINTIRI

Despre „puşcăria“ din Bistriţa de la primul club

Botoşăneanca a plecat de la fragedă vârstă de pe plaiurile natale. „Când am intrat în clasa a V-a, am plecat la Câmpulung Moldovenesc, la o mătuşă de-a mea, care era profesoară. Am zis că plec pentru ca să ajung om mare! Tăticul meu era maistru veterinar şi toată lumea zicea că sunt fata lui şi de-aia am de toate... Şi atunci ne-a trimis departe pe mine şi pe cei doi fraţi ai mei. Ei au mers la Suceava. Apoi am dat examen la un liceu economic cooperatist (am făcut şi contabilitate, şi merceologie) şi m-a repartizat la Bistriţa (astfel de licee mai erau la Alba Iulia, Constanţa şi Oradea). Iar la clubul de acolo am fost legitimată pentru prima dată în 1972. La debutul periplului meu la Bistriţa, stăteam la cămin şi dădeam în fiecare zi telefon acasă, spunându-le părinţilor mei să vină să mă ia înapoi, pentru că nu mă trimiseseră la şcoală, ci la puşcărie! Până la urmă, m-am acomodat“, îşi aminteşte Doina Melinte.

Cea mai mare dezamăgire provine de la o cursă desfăşurată la Roma, în cadrul unei ediţii a Campionatelor Mondiale: „Am fugit patru minute şi am ieşit pe locul patru în proba de 1.500 metri. Când am văzut timpul reuşit, unul foarte bun, am început să plâng! Dar, după două săptămâni, mi-a venit medalia de bronz acasă, pentru că au prins-o pe Sandra Gasser, din Elveţia, dopată. E o medalie la care ţin foarte mult“.