Melik: Casa cu dragoste a armeanului | VIDEO

Cel mai vechi imobil destinat locuitului din Bucureşti reprezintă o oază de artă şi un vis renăscut al altor vremuri.

Cea mai veche cladire laică în stare de funcţionare din Bucureşti. Pe Strada Spătarului numărul 22. Casa Melik, aşa cum o cunoaşte toată lumea. De ani buni este un spaţiu destinat artei, iar acum găzduieşte Muzeul Theodor Pallady. Originea armenească a fostului proprietar nu a putut fi ştearsă atâţia ani din conştiinţa concitadinilor. Ea s-a păstrat şi s-a transmis din generaţie în generaţie, împreună cu poveştile misterioase şi romantice care învăluie clădirea cu cerdac. Indiferent ce destinaţii a primit în decursul istoriei, va rămâne pentru totdeauna "Casa armeanului" din centrul Bucureştilor de altadată şi de acum. Un imbold suficient Este construită în secolul al XVIII-lea, în jurul anului 1750, fiind destinată încă de la început să fie adăpost familial. Adăugirile arhitecturale, ori renovările au păstreat nealterate elementele de clădire ţărănească, cu pivniţă şi cerdac închis cu geamuri. În anul 1815, pentru uriaşa sumă de 1.400 de taleri, casa intra în proprietatea unui comerciant armean bogat, Chevorc Nazaretoglu, şi a soţiei acestuia, Miriam. Se spune că povestea de dragoste a celor doi a făcut înconjurul nu numai al cartierului, dar şi al oraşului, fiind daţi ca exemplu pentru traiul armonios pe care îl duceau. De atunci, imobilul a început să fie considerat de lumea, Micului Paris, un cuib al iubirii. Peste ani, Agrop, fiul negustorului armean, oferă casa fiicei sale Ana, acesta fiind cadoul său de nuntă la rostirea jurământului în faţa altarului de către fiica şi arhitectul Iacob Melik. Casa va continua astfel tradiţia po veş tilor de dragoste. Melik îşi definitivase studiile la Paris, unde, în afară de pasiunea pentru arhitectură, îşi descoperise şi apropierea de idealurile mişcării paşoptiste. Astfel că, întors în ţară, participă activ la Revoluţia din 1848 şi este nevoit să ia drumul exilului în Franţa şi apoi în Turcia, pentru mai bine de nouă ani. La repatriere, cei doi soţi îşi găsesc casa o ruină. Dar dragostea, pasiunea, vor constitui un imbold suficient pentru ei: investesc în repararea ei şi nu în achiziţionarea unui alt imobil. În anul 1815, pentru uriaşa sumă de 1.400 de taleri, imobilul intra în proprietatea unui comerciant armean bogat Transformări spectaculoase, colecţii deosebite Peste ani, la moartea Anei, aceasta lasă prin testament clădirea comunităţii armeneşti, cu menţiunea de a fi transformată în azil pentru văduvele sărace din această comunitate. Dorinţa i-a fost îndeplinită, clădirea alinând, până în 1947, suferinţa multor femei aflate în dificultate. Anii comunismului înseamnă o altă perioada de degradare pentru Casa Melik, împărţită dupa modelul "la comun" şi dată spre închiriere unor "tovarăşi de încredere" aduşi de noul regim la Bucureşti şi a familiilor acestora. Abia în anul 1960, salvarea avea să vină tot de la Paris, acolo unde Gheorghe Răuţ, fostul director al filialei de pe malurile Senei a MarmoroschBlank, trimite o cerere de atribuire a unui spaţiu adecvat pentru întreaga şi impresionanta sa colecţie de artă. Răuţ a fost prietenul şi admiratorul lui Pallady pe care l-a găzduit în locuinţa lui din Franţa. După întoarcerea artistului în România, Răuţ i-a păstrat picturile şi desenele din atelier pe care le-a donat statului român. Se pare că un activist de la Ministerul Culturii, a carui familie a fost găzduită în imobilul din Strada Spătarului, propune Casa Melik pentru a adăposti şi apoi a expune colecţia de artă a bancherului Răuţ. Imobilul devine astfel, la început, un fel de depozit adhoc pentru cele peste 1.200 de lucrări. Dintre care multe semnate Theodor Pallady, dar şi altele aparţinând şcolii olandeze şi franceze. Mai apoi, după o excelentă şi minuţioasa acţiune de renovare, petrecută în 1970, Casa devine o pinacotecă în adevăratul sens al cuvântului. În 1994, imobilul capătă denumirea de Muzeul Theodor Pallady, aflat în continuare în administrarea Muzeului Naţional de Artă a României. Renovările au păstrat nealterate elementele de clădire ţărănească, cu pivniţă şi cerdac închis cu geamuri Cald, intim, personal Afară, curtea invadată de flori îţi spune că viaţa poate înflori cu artă. Înăuntru... Odată intrat înăuntru, lumea înflorită din faţa Casei se întrepătrunde cu un aer cald, intim, personal. Nu miroase a vechi. Miroase a lucruri bune pentru minte şi trup. Arhitectura interiorului, cu rotunjimile arcadelor la tot pasul, lemnul prezent aproape peste tot - pe tavan, pe pereţi, pe jos, alăturarea tablourilor cu sculpturi- într-un minunat melanj, obiectele decorative de porţelan şi tapiţeriile persane, de secol al XIX-lea, toate acestea constituie hrana unei Case vii! Aici s-au desfăşurat nu numai intrigi amoroase (dintre care posibila idilă dintre Ana Melik şi Mateiu Caragiale), dar şi intâlniri de taină între oamenii politici ai vremii, cum ar fi C.A. Rosetti şi Ion Brătianu. Iar scârţâitul podelei din lemn are ceva aparte, se insinuează în minte, în timp ce privirea caută flămândă tablourile şi schiţele lui Pallady, lucrări ale lui Lubin Baugin, Edmond Aman Jean, Carolus Duran, Camille Corot, olandezi, precum Jan van de Capelle, două pânze de şcoală engleză, pictura românească de Paul Verona ori Jean Al. Steriadi, şi multe altele. Frumuseţea "iluminată" a clădirii, precum şi activităţile de "învăţare" a artei care se desfăşoară aici fac din Casa Melik o casă vie, nemuritoare tocmai prin nemurirea pe care o oferă.