Moțiunea de cenzură seamănă mai degrabă cu o piesă provincială jucată într-un teatru care și-a pierdut până și orgoliul imposturii. Nu mai exista nici măcar ambiția grandorii. Nimeni nu vrea să fie un Richelieu, un Talleyrand sau măcar un prefect interbelic corupt și elegant; oamenii aceștia par administratori de scară de bloc certați pe listele de întreținere ale Apocalipsei.

Și totuși, vorbesc despre „destinul țării”, despre „salvarea națională”, despre „momente istorice”, sau ” partide pro-europene” și ”europenism” cu o solemnitate atât de disproporționată față de statura lor încât aproape că înduioșază. Îi vezi la televiziuni cum se atacă reciproc cu acea ură birocratică specifică lumii neomarxiste moderne, o ură fără pasiune, fără tragedie, fără măreție, ca și cum niște funcționari de la cadastru și-ar disputa proprietatea asupra pustiei morale în care am ajuns să trăim.

Dar adevărata revelație nu e moțiunea în sine, ci comparația aceea rostită grav, aproape liturgic, dintre contabilul jupuitor meomarxist de la Oradea și biblicul Moise. Acolo simți ceva mai profund decât iritare politică; simți acel amestec de râs și spaimă pe care îl ai când vezi un om beat intrând într-o biserică și încercând să cânte Axionul.

Moise. Omul muntelui și al focului. Omul singurătății absolute, care vorbește cu Dumnezeu în întuneric și își conduce poporul prin deșert patruzeci de ani, care sparge Tablele Legii văzând vițelul de aur. Și acum numele lui e folosit pentru a descrie un administrator al deficitului bugetar, un tehnician al austerității, un contabil al colapsului.

Nu comparația scandalizează, ci naturalețea cu care a fost rostită și receptată. Faptul că nimeni nu mai simte disproporția. Că marile simboluri au coborât atât de jos încât pot fi rostogolite prin studiouri, printre breaking news, reclame la suplimente pentru prostată și grafice despre TVA. Aceasta este, probabil, forma finală a degradării culturale: nu distrugerea simbolurilor, ci transformarea lor în accesorii de platou tv.

Nimeni nu-l mai contestă pe Moise; e ceva infinit mai trist — îl invită la talk-show. Îl așază între un consultant politic transpirat și o moderatoare cu privire inteligentă și obosită și îl întreabă dacă are soluții concrete pentru așa-zisa ”reformă”. Te întrebi serios dacă Moise ar mai putea supraviețui lumii noastre.

Probabil că nu. Ar apărea imediat analiști care ar explica doct că traversarea Mării Roșii a fost populism acvatic și că mana cerească a creat dependență socială în rândul grupurilor vulnerabile din deșert. Ar exista experți, profesori universitari cu bărbuță, care ar demonstra că Tablele Legii sunt prea rigide și insuficient de incluzive.

S-ar cere transparență decizională în relația cu rugul aprins și o dezbatere publică privind costurile traversării pustiei.