Evenimentul Zilei > Actualitate > Mărturisiri din Valea Jiului. De ce au venit minerii la București
Mărturisiri din Valea Jiului. De ce au venit minerii la București

Mărturisiri din Valea Jiului. De ce au venit minerii la București

Valea Jiului sau jalea viului. Acesta a fost titlul pe care l-am dat reportajului întins pe mai multe pagini de ziar apărut în „Tineretul liber” , imediat după mineriada din 13-15 iunie 1990. Am fost printre mineri.

Am mers apoi împreună cu minerii la bufetul din redacţie. Ne era foame. Am mâncat toţi cinci. Bufetiera nu a vrut să-mi ia bani decât mie. Am plecat din nou împreună în Piaţa Universităţii. Cel cu casca albă era aproximativ în acelaşi loc unde îl lăsaserăm. I-au confirmat că sunt ziarist de la „Tineretul liber”. Atunci am avut un moment de inspiraţie şi l-am rugat pe cel care părea şef: „Ca să nu mai avem astfel de incidente, nu-mi lăsaţi şi mie doi băieţi să umble cu mine şi să confirme ce au văzut? Că sunt jurnalist?” A fost de acord. Aşa m-am ales cu o gardă de corp. Salopetele lor de mineri erau garanţia că nu sunt un duşman infiltrat.

Când lucrurile s-au potolit şi Bucureştiul şi bucureştenii încercau să-şi vindece rănile, am vrut, aşa cum am spus, să-i cunoasc la ei acasă şi pe cei care întorseseră ţara pe dos. Cine erau ei? Cum trăiau? De unde atâta violenţă?

Din ce am constatat eu în mijlocul evenimentelor, nu erau numai mineri din Valea Jiului, ci şi din alte centre miniere ale ţării. Dar majoritari erau cei din Vale. Aşa că am ales Valea Jiului şi am plecat cu ei cu unul dintre trenuri, înapoi. Nu era pentru mine o premieră să merg în zonă.

Înainte de 1989, reporter în Vale

Mai fusesem o dată în Valea Jiului, tot ca reporter, înainte de 1989. Trebuie spus că locul acesta era un fel de sperietoare pentru toată lumea, dar mai ales pentru cei tineri. Absolvenţii de licee industriale care nu intrau la facultate, primeau toţi repartiţii în Valea Jiului. Aşa că părinţii trebuiau să facă eforturi considerabile ca să-i scape de această trimitere la muncă forţată.

Când am ajuns, Petroşani părea o localitate cu nimic deosebită de celelalte oraşe mici din România. Blocuri mizere, străzi murdare, oameni trişti, îmbrăcaţi ponosit, şi peste tot, atotstăpânitor, praful negru-gri de cărbune. Existau însă şi deosebiri. Lucruri pe care nu le mai văzusem nicăieri. M-au uimit foarte tare coteţele de porci supraetajate, ca nişte favelas, înşirate pe celălalt mal al Jiului, în dreptul blocurilor. Nu exista familie care să nu crească măcar un porc în acele coteţe, ca să aibă ce mânca. M-am mirat. În restul ţării, unde era foamete, se zvonea că în Valea Jiului se găseşte de mâncare. Nu să găsea nimic. Pâinea era tot pe cartelă, iar din când în când la alimentara băga rinichi de porc.

Ce m-a mai uimit atunci, în afară de coteţele de porci supraetajate, cu fireasca duhoare pe care o emanau, a fost faptul că pe aproape fiecare trunchi de pom erau lipite fotografiile în chenar negru ale unor oameni. Mi s-a explicat că erau mineri care muriseră de curând în abataj. Fusese un accident care, evident, nu se dăduse publicităţii. Aşa era obiceiul. Li se puneau fotografiile prin tot oraşul şi la înmormântare cânta fanfara minerilor.

Al treilea lucru care m-a surprins a fost atunci când am coborât în mină, după ce am lăsat la intrare ţigările şi bricheta. Jos, la ultimul nivel, numit parcă în glumă „orizont”, pentru că altminteri nu aveai nici un fel de orizont decât galeria joasă, toţi ortacii munceau goi puşcă, negri din cap până în picioare ca nişte draci, de praful de cărbune, într-o căldură înăbuşitoare. Poate că aşa arată iadul. Sau măcar o bucată, pe care Botticelli nu a cuprins-o în celebra sa pictură „Infernul”.

PAGINA ANTERIOARA CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE

Publicat in categoriile: Actualitate
Ne puteți urmări pe Facebook, Telegram sau pe Google News
Accesează: