Valea Jiului sau jalea viului. Acesta a fost titlul pe care l-am dat reportajului întins pe mai multe pagini de ziar apărut în „Tineretul liber” , imediat după mineriada din 13-15 iunie 1990. Am fost printre mineri.
Despre nenorocirile pe care hoardele de mineri le-au produs în Bucureşti, despre cine i-a chemat, cine i-a incitat, ori despre discuţiile secrete între şefii de la interne pe staţiile de radio emisie-recepţie, s-a tot vorbit în cei treizeci de ani care au trecut de atunci.
M-am aflat printe mineri încă din momentul în care au debarcat la Bucureşti. În iureşul acela, nimeni nu s-a întrebat cum de făcuseră rost de trenuri. România se afla la începutul drumului spre democraţie şi nu-şi punea prea multe întrebări. Doar constata. De multe ori, şi noi, gazetarii, „constatam” cea ce ni se livra gata mestecat, ca să spun aşa. Evenimentele se succedau atât de rapid, noutatea lor era atât de mare, aerul libertăţii de a scrie fără cenzură atât de tare, încât cu uşurinţă, din lipsă de experienţă, cădeam în capcane inteligent întinse. Şi, prin noi, restul oamenilor de bună credinţă care devorau presa la acea vreme.
Ne puteți urmări și pe Google News
Pe „golani” îi cunoscusem în tabăra lor, din Piaţa Universităţii. „Tineretul liber” nu era deloc prieten cu FSN-ul, aşa că eram între puţinii jurnalişti primiţi acolo. Voiam acum, să-i cunosc şi pe adversarii lor. Minerii. În timpul celor trei zile de haos nu am putut.
Încă din prima zi, am fost atacaţi. Eu şi colegul meu, fotoreporterul Vali Tanasoff. Eu, pe motiv că, deşi aveam legitimaţia de presă de gât, eram îmbrăcat cu cămaşă şi pantaloni de blugi, din alea turceşti, cumpărate din talciocurile care înfloriseră după Revoluţie. Vali, pe motiv că de ce fotografia. Unul dintre mineri, dacă miner o fi fost, i-a luat aparatele, din acelea chinezeşti, cu burduf, i le-a smuls de la gât şi a dat cu ele de pământ. Praf s-au făcut. Rămas fără instrumentul de lucru, Vali a plecat către redacţie la Casa Presei Libere, cum revoluţionar i se schimbase denumirea Casei Scânteii. Eu am rămas. Dar nu pentru multă vreme. Ci până a venit un miner cu cască albă pe cap, care mi-a cercetat legitimaţia şi i-a spus unui ortac de lângă mine, care avea în mână o bucată de furtun gros de cabluri: „Ia câţiva ortaci, îl iei pe acesta şi să vă ducă la redacţie. Vedeţi dacă îl recunosc cei de acolo. Dacă nu, îl aduceţi aici, înapoi.”
M-au sechestrat, dar am avut și gardă de corp
Am mers pe jos cu garda de corp care de fapt mă sechestrase, de la Universitate până la Casa Scânteii. La Guvern ardea ceva. Dar nu m-au lăsat să mă opresc să văd ce se întâmplă. Când am ajuns, bine că nu s-a găsit nici un coleg să facă vreo glumă proastă şi să spună că nu mă cunoaşte.
Recomandările noastre
