Evenimentul zilei publică al 3-lea episod din mărturiile unui om care a trăit o experiență tragică într-o țară străină.

În primul episod al "AMINTIRILOR" mele, publicat în urmă cu două săptămâni, ați putut citi câteva gânduri de început ale unui om "distrus" în raiul comunist din Shanghai.

„Distrus” este cuvântul folosit de editorii Evenimentul Zilei pentru a mă descrie cititorilor. Și, cu toate că eu nu l-am folosit niciodată până acum, după multe frământări interioare în aceste zile care au trecut de la publicare am ajuns la concluzia că într-adevăr acea persoană care m-a descris în acest mod are foarte mare dreptate. Mai mult decât și-ar fi închipuit poate în acel moment. Sunt într-adevăr un om distrus, iar pentru acest lucru trebuie să mulțumesc TATĂLUI cu fiecare atomel din corpul meu.

În limba engleză cuvântul "distrus" se traduce prin cuvântul "broken". Autorul american Kyle Idleman ("The End of Me") susține cu tărie că absolut toți suntem "broken", doar că unii dintre noi reușim să mascăm această spărtură mai bine decât alții. Dumnezeu însă, spune el, ne privește - cioburi ce suntem - dintr-o perspectivă total neașteptată.

Dumnezeu ne privește ca și pe vazele ceramice Kintsugi. În Japonia secolului șaisprezece un restaurator anonim a inventat o metodă inedită prin care să recondiționeze toate acele vaze prețioase care se spărseseră. Poate vreun cutremur, poate vreun copil nărăvaș sau o soție nemulțumită că ți-ai luat cu nesimțire și a patra concubină ajunge să reducă vaza fabuloasă rămasă moștenire de peste generații într-o grămadă de cioburi. Înjuri, plângi, ceri iertare strămoșului care ți-o lăsase moștenire, de nervi vrei să mergi să-ți bați nevasta însă ajungi de necaz și, de rușine, să o lași să te bată ea pe tine. Apoi, într-un final apoteotic - înconjurat de kami, care nu știi dacă te blesteamă sau te binecuvintează - strângi cu reverență cioburile și le arunci cu celelalte lucruri nefolositoare la vale. Asta e.

Intră restauratorul anonim. Merge la vale și culege cu meticulozitate cioburile aruncate de tine. Petrece ore întregi încercând să recupereze chiar și cele mai mici firimituri pe care le transportă apoi la el la atelier și se apucă de treabă. Reconstituie precum un puzzle acea vază imensă, zile și luni, cu migală, până în cele mai mici detalii. Urmează inovația, pentru care acel restaurator a intrat în istorie și din istorie în eternitate. În loc să încerce să ascundă crăpăturile el le evidențiază cu îndrăzneala unui mare maestru - le evidențiază cu fir de aur.

În mod normal, orice lucru crăpat, fisurat sau spart se vinde cu o fracțiune din preț. Nu însă și ceramica Kintsugi. De cele mai multe ori, vazele recondiționate în acest mod ajung să fie mult mai frumoase și mai valoroase decât erau înainte de a fi distruse, înainte de a se fi spart. Și mai ciudat decât atât e faptul că mulți colecționari japonezi și străini au fost acuzați de-a lungul vremii că și-au distrus cu bună știință vazele ceramice păstrate cu atâta grijă de zeci de generații doar pentru a fi recondiționate prin metoda Kintsugi. Cerere și ofertă.

Atunci când ajung la capătul meu, din exact acel punct poate să înceapă Dumnezeu

Această metodă pare de asemenea a fi foarte apropiată de economia din Împărăția Cerurilor. Cei "broken" - cei care au fost distruși - sunt cei mai valoroși. Acest lucru se întâmplă deoarece există un tip de binecuvântare pe care o primim doar după ce am vărsat un anumit număr de lacrimi, doar după ce am ajuns la capătul viselor, doar după ce am ajuns la capătul meu.

Atunci când ajung la capătul meu, din exact acel punct poate să înceapă Dumnezeu. Se spune că este infinit mai ușor să faci decât să fii... Să faci înseamă să acționezi, să execuți un gest. Să fii necesită o adevărată transformare iar această transformare nu poate surveni decât prin lacrimi, prin suferință, prin durerea aceea pe care o simți atunci când primești loviturile care te "distrug".

Am auzit, în închisoare fiind, că există două tipuri de suferință în lumea asta: suferință care doare și suferință care schimbă. M-am tot întrebat, pentru că nu înțelegeam, care e suferința aceea care doar doare însă nu schimbă, nu transformă. Am înțeles într-un final că e suferința îndărătniciei, atunci când sufăr ca rezultat al propriilor mele alegeri, însă mă trezesc a doua zi și fac exact același lucru. Iar mă doare și iar sufăr. Însă atât. Suferință care doare.

Aștept cu îndărătnicie ploaia care mă va duce, cu valul, mai la vale

Acest lucru e un joc și fiind un joc e plăcut, un joc pe care l-am jucat și îl joc chiar și acum. E jocul acela de "doar un pic nu strică", amăgirea că ești în control, că odată ce te întorci la unele din vechile metehne, vei putea să le ții în frâu de această dată. Doar o țigară, doar o bere, doar un pariu, doar cinci minute să mai stau în pat. Nu! Nu pot să le țin în frâu și imediat voi reveni exact de unde am plecat și imediat apoi, chiar mai rău. Mă văd pe mine însumi că sunt o grămadă de cioburi aruncate la vale însă nu îl las pe restaurator să mă recupereze și să mă reconstituie. Aștept cu îndărătnicie ploaia care mă va duce, cu valul, mai la vale. În loc de fir de aur primesc ce caut, nămol urât mirositor.

Dumnezeu ne privește din perspectiva restauratorului anonim care prin Hristos, Firul de Aur, ne vindecă rănile și crăpăturile. Ne toarnă balsam divin pe cicatricile dureroase care se vindecă în mod miraculos, lăsând cu smerenie la vedere ridurile, tăieturile și fisurile îmbrăcate cu Aur. Rezultatul e neașteptat, inovator, transformativ. Suferință care vindecă.

Orice cădere, orice ispită, orice păcat, orice rușine, orice blestem, orice amintire, orice suferință se poate vindeca cu balsamul divin și apoi evidențiată cu Firul de Aur. Absolut orice. Nu este necesar sa fac nimic în acest sens. Doar să îi permit Restauratorului Anonim să mă reconfigureze, să mă transforme dintr-o grămadă de cioburi nefolositoare intr-o vază prețioasă. Distrusă... însă recreată și evidențiată în Aur de TATĂL. Doamne ajută!