EXCLUSIV. Profesorul Marius Balo, deținut în închisoarea din China vreme de 8 ani, se destăinuie: „Am fost în acel loc unde un om moare multe morți”

Sursa foto: Arhiva personală

Povestea profesorului clujean Marius Balo (39 de ani) a rămas în mentalul colectiv mai mult datorită demersurilor intense făcute de autoritățile române, de grupuri de profesori și prieteni către instituțiile din China. Cereau eliberarea sau extrădarea lui Marius Balo, fiindcă nu credeau că se face vinovat de o faptă care să merite o pedeapsă de 8 ani de carceră.

Marius Balo s-a stabilit în China în 2010, unde s-a angajat ca expert străin în cadrul Grupului de Tehnologie şi Educaţie XinDongFang (New Oriental) din Beijing. Era profesor la prestigioasa universitate Renmin University din Beijing, se bucura de respect și părea că s-a realizat perfect profesional.

Toată viața i s-a năruit, însă, pe data de 28 martie 2014, când a fost arestat de autorităţile chineze și pus sub acuzare pentru săvârşirea infracţiunii de fraudă contractuală. Prejudiciul era de 80 dolari. Primise această sumă de la un chinez, fără să ştie că este un infractor. Din acel moment a început calvarul. În aprilie, anul acesta, Marius Balo a fost eliberat. După 8 ani s-a întors în țară. Calvarul însă continuă în mintea și sufletul lui. Și a decis să-și povestească trăirile, trecute și actuale, cititorilor evz.ro. Ca un fel de eliberare, de mântuire.

Primul episod, o minimă introducere în povestea unui om distrus „ în raiul comunist din Shanghai”

„Doresc să mulțumesc Dlui Andronic și redacției ziarului pe care îl conduce pentru că mi-a oferit posibilitatea de a-mi publica amintirile sau poate mai bine spus trăirile din cei 8 ani petrecuți în raiul comunist din Shanghai. Vă rog să găsiți alăturat primul episod al acestui demers. Marius Balo”

OMS, stare de alertă la cel mai înalt nivel. Epidemia considerată urgenţă de sănătate

Facebook și TikTok, interzise de un mare angajator din România. Angajații sunt foc și pară

„Ajung să nu mai simt nimic decât amărăciunea luzărului căruia i-a rămas un singur lucru: reputația”

Viețile noastre sunt compuse din momente. Aduce a clișeu și chiar este însă e în același timp și foarte adevărat. Viețile noastre sunt compuse din momente cu valori egale. Un minut din viața mea e un minut din viața mea, fie că îl petrec in Biroul Oval de la Casa Albă sau într-o cușcă întunecată și rece, la capătul lumii, înconjurat de suferinți.

O mare descoperire pe care am făcut-o în acești 8 ani a fost exact acest lucru, faptul că eu singur îmi fac viața frumoasă. Ține doar de mine, indiferent de circumstanțele prin care trec, să trăiesc momente demne, momente frumoase, momente de bucurie sufletească. Sau momente de rahat.

Dacă întrebăm pe cineva, pe orice om din lumea asta, dacă dorește sa fie trist sau să fie fericit descoperim unanimitatea absolută. Nu există om pe pământ care să poată să spună, cu seriozitate, că ea sau el dorește sa fie trist și nefericit. Însă o alta lege a lui Dumnezeu ne spune că fiecare lucru bun ia ființă doar dintr-un efort conștient în acest sens. Fără să facem nimic, nimic se va întâmpla în cel mai bun caz... însă majoritatea experiențelor noastre, zi de zi, ne confirmă impresia pe care am avut-o dintotdeauna: nefăcând nimic, facem de fapt un lucru rău.

Inactivitatea nu survine din iubire, survine din lene iar lenea este dușmanul absolut al iubirii. Nu-i asculta pe cei care îți vor spune că ura este opusul iubirii. Există ceva mult mai distructiv, mai deceptiv și mai omniprezent decât ura: lenea sau comoditatea aceea blestemată care îți spune să mai stai in pat 5 minute, să porți și a doua zi tricoul pe care l-ai purtat azi, să returnezi cartea împrumutată mâine și pe mama să o suni doar in weekend, când vei avea mai mult timp. Și, ah am uitat, să mai fumezi o țigară pentru ca să îneci în fum, pentru fix patru minute, vocea din interior care te roagă suspinând să te întorci, să te întorci măcar în punctul unde erai ieri.

Dar și să vrei, simți că nu poți pentru că tu te deplasezi cu doar un singur mijloc de locomoție, purtat de val. Ai renunțat demult să mai alergi cei 5 kilometri pe care îi alergai în fiecare dimineață. Încerci să îți amintești când a fost ultima zi însă nu poți pentru că totul e în ceață, ceața aceea lăptoasă pe care o vezi la oră de vârf în barurile prost ventilate.

Spre deosebire însă de orice alt tip, ceața din mintea ta persistă. La început te deranja, acum e parte din familie laolalta cu micile pariuri nevinovate de over/under 2.5... cei doi frați se reunesc cu un verișor cu nume roșu pe care-l știu din liceu și împreună cei trei formează trupa de șoc. Un șoc azi, un altul mâine și imediat ajung să nu mai simt nimic decât amărăciunea luzărului căruia i-a rămas un singur lucru, de care se agață cu toate forțele-i din degetele îngălbenite: reputația.

„Trecutul nu mai există și nici viitorul nu e decât în mintea mea”

Păi eu am mers la școală în America, am avut emisiune la televizor și chiar am trăit momente, am trăit efectiv momente când un alt suflet își vedea nădejdea în mine. În acest nemernic cineva ignora cu dârzenie norii și vedea doar soare.

Însă n-a durat, că alt frate al meu e lenea care înseamnă nepăsare, acel dolce far niente pe care îl are copilașul după ce a supt țâță pe săturate de la mămica lui. Îți amintești de fata aceea ce plângea cu amar, ghemuită pe singura băncuță rămasă întreagă în părculețul uitat de lângă calea ferată? Fata cu părul vâlvoi și obrajii trași ce purta doar o foiță de ploaie in martie si dârdâia cu așa o forță de puteai să faci țambal pe spinarea ei? Eu am adus-o in halul ăla. Eu cu frații mei.

Viețile noastre sunt compuse din momente, care e de fapt unul mereu același: momentul prezent. Pot să merg acum în parc și să îi sărut mânuțele și picioruțele înghețate de frig, să mă strâng ghem de jur împrejurul ei și pe pernițele călcâielor pășind să o aduc, ca pe un nor pufos acasă? Nu pot, banca a dispărut si părculețul de lângă calea ferată a fost demolat demult. Acum e o piață unde se vând roșii și gogoșari. Deci înapoi nu mai pot merge, trecutul nu mai există, cu toate că mi-l aștern cu migală drept culcuș în serile ploioase când jur să renunț la frații mei. Dar a doua zi îi chem din nou.

Nici viitorul nu e decât în mintea mea însetată de mângâierea pe creștet a bunului Dumnezeu atunci cand mă întorc, fie și pentru o zi la casa catedrală. E bine atunci când mă văd că îmi pun totul în mâinile Lui, momentele joase și momentele mai puțin joase, înfrângerile și rușinea, rușinea de a-mi fi fost rușine de El. E bine, e bine Doamne... însă nu e real. Deschid ochii și sunt în același loc. Cu familia.

Se spune că familia nu ți-o alegi. Te naști alcoolic sau fumător sau desfrânat. Oh yeah? Spune-i asta ăluia aruncat într-o cușcă de 16 metri pătrați împreună cu alți 12 indivizi, fără nici o ieșire decât o gaură de zece degete unde intră de unde iese. Spune-i ăluia că nu te poți lăsa de fumat sau de curvit sau de minciuni sau de băut... spune-i și o sa te râdă și cu fundul. Pentru că acolo, înțepenit în acel loc, fără să știi când sau dacă vei mai ieși vreodată, totul devine real.

Ceața dispare, fumul se risipește ca prin minune. Nu-l mai vrei nici pe frate nici pe văr, nici vreun unchi sau poate vreun cumnat... acolo în acel loc al suferinței și al nedreptății, în acel loc unde un om moare multe morți și plânge multe lacrimi, acolo vrei decât un singur lucru, cu toată ființa ta, cu fiecare atomel din corpul tău. Acolo îl vrei doar pe TATĂL!”