Primul comentariu aparține prietenului Horia, un om cu un suflet de aur, dar căruia îi place să le bage ipocriților ”bățul prin gard.

”România e țara becului care pâlpâie. Și a celor două lipsă de lângă el. Și a igrasiei din clădirile publice. Și a pereților înfloriți de mucegai din orice pasaj sau parking subteran. Și a marcajului strâmb sau șters. Și a weceurilor care put a pișat. Și a acelora cărora toate astea li se par firești.”

Au urmat înjurături, una după alta, dar și poziția ipocritului: ”România e țara mânăstirii din deal. Și a mâncării dăruite cu drag. Și a cămeșei moștenite din străbuni. Și a iubirii de țară purtată de tineri din orice comună sau oraș. Și a măiestriei mării sau masivului  Și a câmpiilor pestrițe. (??? - s.m.) Și celor ce li se par firești.”

Trec peste grețoșenia clișeelor cu mult uzata ”cămeșă din străbuni” și peste ”măiestria” dealurilor și câmpiilor. Nu asta e important. Semnificativ este că nu știu de unde a ”răsărit”, inexplicabil la noi, românii, acest ”firesc” gest iluzoriu al ”salvării din starea de lașitate, prin ipocrizie”. Poate că această meteahnă cruntă a făcut să reacționăm doar ”cu cămașa-n gură”, vorba celebrului banc, în loc să cerem politicienilor să se preocupe, nu de tranzacționarea valorilor țării și de propriile funcții și averi, ci de situația, din ce în ce mai precară a societății. Cred, atâta cât pot eu să pricep din ce ni se întâmplă, că mai ales, datorită acestei false ”salvări”, prin ”ipocrizie patriotică”,  i-am creeat, de fapt, pe majoritatea politicienilor pe care îi avem azi. De fapt, a fost ca un fel de anulare a spiritului critic față de conducătorii politici, așa cum se întâmplă oricărei nații normale la cap, când oiștea țării se îndreaptă spre gard.

Dacă citești ”Eichmann la Ierusalim - Raport asupra banalității răului”, cartea Hannei Arendt, rămâi cu imaginea clară a „personalităților” politice, cei care fac, până la urmă, istoria popoarelor. Dar și despre cei care sunt obligați să suporte această istorie, uneori, de neînțeles.

Izbitor, cu cât ne apropiem, de contemporaneitate, politicienii noștri au dezvoltat tot felul de gesturi de acceptare a unor complicități pierzătoare pentru țară, de comportament de slugi, respectând ordinele celor mai puternici, în slujba cărora se supun, pe fondul, - mereu același -, de îngenunchere, autoiluzionare, refuzul de a gândi cu propria minte, și o eternă pasivitate față de soarta propriului popor, care nu are decât vina de a exista.

O situație similară cu ceeace trăim azi ne e descrisă de doi dintre marii intelectuali ai acestei țări, condusă (și) azi de marionete ghiftuite.

Întâmplarea s-a petrecut în lagărul pentru deținuți politici de la Salcia, în care acești doi importanți intelectuali, - Alexandru Paleologu și I.D. Sârbu -,  au fost închiși și chinuiți. Pedepse corporale, corvezi, înjurături, mâncare cu viermi. Pe atunci, România era condusă tot de marionete. Ale Moscovei.

Paleologu avea să relateze cum I.D. (Gary) Sârbu a povestit o întâmplare din tinerețea sa clujeană.

Era într-un asfințit de toamnă… la Cluj, într-un parc, într-o perioadă când frunzele mai sunt agățate de copaci și se auzea foșnetul lor, am simțit undeva, în apropiere niște ființe umane, dialogând parcă în șoaptă: cred că sunt niște îndrăgostiți aicea, să nu-i deranjez… Am făcut câțiva pași mai încolo, am dat de ei: erau doi inși care se căcau!

Cam așa se întâmplă și cu noi, astăzi. Credem că avem politicieni, care gândesc pentru soarta noastră. Îi vedem la tv, cu cravate și costume, aparent preocupați de soarta țării, de cei săraci, de pensionari, de cei cu boli grele. Plimbă câteva dosare pe holurile Parlamentului, se întâlnesc în ședințe, discută, se cerată, dând impresia de mare preocupare. Fac pe interesanții, își plătesc interviuri la televiziuni, joacă rolul politicienilor responsabili, spun cu morgp că sunt ”asumați” și că le pasă. Bat mătănii pe la biserici, sărută mâini de înalți prelați, mănâncă slănină și mici, precum ”boul de contribuabil” făcând eforturi să fie crezuți că le-ar păsa de altceva și de altcineva în afară de conturile și vilele lor, de propria bunăstare și bogăție…

Există un autot - Jeremy Paxman care pare că știe fiecare manevră pe care o fac politicienii pentru a evita să răspundă la o întrebare dificilă, la care ”Animalul politic” caută permanent un răspuns. ”Cum să facă în fiecare zi, ca să ne păcălească ?”

Astfel, în cartea lui,  descoperă că prim-miniștrii și-au pierdut adesea un părinte în copilărie, că  Anthony Trollope este romancierul preferat al politicienilor, că Lloyd George l-a vânat cândva pe Jack Spintecătorul și alte asemenea ”curiozități”, în opinia mea, puerile. Cartea merită, totuși citită.  De unde vin politicienii? Cum se aleg ei? Ce fac ei toată ziua? Și de ce caută puterea? Toate aceste întrebări și multe altele sunt abordate în analiza palpitantă a lui Paxman asupra acestei ”rase” ciudate și evazive - animalul politic. Cartea, - ce să spun -, este interesantă, dar mai mult amuzantă.

Mi s-a părut mai aproape de ceeace trăim, ”călătoria în noapte” a lui Louis Ferdinand Celine, care nu se sfârșește niciodată.

Ferdinand Bardamu, personajul principal trece, ca și noi, prin viață cu o singură credință: nu poți supraviețui decât dacă înțelegi că absurdul și răul sunt singurele adevăruri ale lumii. Doar așa rămâi în picioare, restul — de la încrederea în ajutorul oamenilor la dragostea unei femei — sunt aiureli care te doboară. Călătorie la capătul nopții e o capodoperă, pentru că pune în scenă, hiperbolic, absurdul existențial.

Marile minți ale culturii franceze nu se feresc să constate valoarea acestei cărți extraordinare:

„Eroul metafizic al lui Céline este acest omuleț mereu în mișcare, între Chaplin și Kafka, dar mai înverșunat decât ei, îl redescoperi aici perplex, încercat, rătăcit, nedumerit, atacat de pretutindeni, totuși treaz, dând neobosit piept cu absurditatea, cu prostia, cu răutatea într­-o lume făcută din coșmaruri teribile și fără noimă.“ spune Philippe Sollers. Iar cuvintele lui Philip Roth, cad ca o ghilotină: „Céline este Proust­ul meu…“

Așa cum I.D. Sârbu credea că în spatele tufișurilor din parcul clujean sunt niște îndrăgostiți care șușotesc vorbe dulci de dragoste, noi, facem la fel. Credem că în spatele imaginii publice a acestor politicieni îngenunchiați în fața stăpânilor străini, se află patrioții care apără și păzesc interesele României. Fiindcă între țări, după cum știm bine, nu există prietenii, ci doar interese…

Dar greșim, fără nici o îndoială:  aceste cohorte de trădători care se ascund în spatele imaginilor publice trucate, care ni se livrează în fiecare seară la tv., se află doar niște marionete, niște agramați, care se c… pe destinele poporului. Sunt ei, ”politicienii” creeați de propria noastră idilică ipocrizie.