Cât prețuiesc oamenii minunați, pe care am știut să-i luăm în sufletele noastre

M-am uitat minute în șir, fumând, la fotografia pe care o am în fosta cafenea ”Klausenburg” din centrul Clujului împreună cu Jaqueline Biset, care într-un gest de o prețioasă feminitate s-a ”lipit” de umărul meu, prinzându-mi brațul mai mult decât familiar, gest care ar fi făcut fericit orice bărbat de pe pământ. Biset, fusese declarată în anul 1977, de  revista „Newsweek”, „cea mai frumoasa actrita din lume”…

Prin grația lui Dumnezeu, cum spuneam, în 2017, l-am cunoscut și am respirat același aer, pentru câteva zile, și cu ”rebelul” filmului francez, simbol al cinematografiei europene și unul dintre cei mai iubiți actori ai lumii, legendarul Alain Delon a venit pentru prima dată în România, ca invitat special al celei de-a 16-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania, unde a primit un premiu pentru întreaga carieră.

Dacă m-ar pune cineva să aleg o amintire, un moment unic, spune președintele TIFF, Tudor Giurgiu,  din 23 ani de TIFF, n-aș sta prea mult pe gânduri: vizita lui Alain Delon din 2017. Nu am văzut atâta iubire, căldură, emoție, niciodată”, a spus duminică Tudor Giurgiu. „Aproape 4000 de oameni, de toate vârstele, veniți din toată țara în Piața Unirii din Cluj, să îl vadă, să îl copleșească cu dragostea lor. Probabil, cel mai mare star european dintr-o altă epocă a cinemaului. Cea de dinainte de filmele cu supereroi, o lume fără smartphones si instagram”.

În cele câteva zile în care am avut onoarea să fiu în apropierea acestui Om minunat, cred că cea mai importantă discuție - dureroasă pentru amândoi -, a fost aceea despre momentul când toate aceste așa-zise ”cuceriri” ale tehnicii, internet, rețele de socializare, etc., vor dispărea, în sfârșit…

Îmi aduc aminte cu prețuire și umilință de momentele acelea. Delon m-a rugat să nu înregistrez și dacă doresc, să vorbesc eu despre acele discuții, ”ca între prieteni…”  Peste câțiva ani, am avut norocul să am asemenea momente minunate, dialoguri cu același sens, cu prietenul lui Delon, Gerard Depardieu, la București, în apropierea unui Crăciun. Doar că acesta a acceptat să facem și o înregistrare, cu care am bucurat atunci, privitorii ”Realității tv”. Doi prieteni, Depardieu și Delon, aceleași tristeți, legate de lumea în care trăim…

O altă întâlnire minunată pe care am avut-o, a fost cea din în 2008, cu actrița Jaqueline Biset. Celebra actriță a  primit ”Premiul pentru întreaga carieră” la TIFF, după ce cu puțin timp în urmă primise ”Premiului Special” la cea de-a 61-a ediție a Festivalului de la Cannes. Mi-au rămas în minte remarcile ei despre ”lumea nouă” în care trăim și m-am îndrăgostit de curajul ei de a spune lucrurilor pe nume. Gestul ei de frondă, anunțat public, spune totul: ajunsă la Cluj, a cerut ca în camera de hotel să aibă bujori albi și să îi fie permis să fumeze oriunde…

Poate că pare o imagine simplisto-idilică”, - scrie, întâmplător sau nu, zilele trecute într-un excepțional editorial, prietenul Dan Andronic - ”dar încerc să transmit celor născuți după anul 2000 că viața poate avea și alte bucurii decât cele generate de inteligența artificială. Intrăm într-o epocă în care imprevizibilul devine norma de acțiune a civilizației. Orice așa-zisă catastrofă este posibilă. Vreți un exemplu? Printr-un capriciu sau manevră ocultă, mâine internetul poate să dispară, computerele și tabletele să devină niște accesorii inutile, iar telefoanele să se întoarcă la misiunea lor reală, aceea de a facilita comunicare verbală. În cel mai fericit caz. Și cu ce vom rămâne?

Întâlnirile cu acești oameni, fie ei personalități ale artei, ale filmului, medici, profesori, academicieni, devin esențiale, fiindcă ne pun în față o oglindă, fără de care ne este greu să aflăm cine suntem noi, de fapt.

Suntem copleșiți de dorința de a supraviețui cu orice preț,  de adaptabilitatea la orice situație, de înțelegerea oneroasă cu cel care te domină, de uitarea voluntară a umilinței și suferinței la care ai fost supus, - tranzacționist, și nu poet, așa cum se spune, fără naivități, adeptul lui ”imi dai, îți dau!”. Ori, viața unei națiuni nu se face cu oameni transformați în ”obiecte ale istoriei”, făcute de alții,  de uzurpatorii străini, care ne fabrică și azi istoria.

Acești oameni ne fac să ne punem întrebarea: libertatea de a vorbi, de a te conduce, pe de o parte, precum și alegerea voluntară și scârboasă a servituții sunt elemente ontologice, sau sunt doar ceeace aflăm după ce analizăm rezultatul cunoașterii asupra ”ființei românești în dezvoltarea ei”? Cu siguranță că nu ne pot răspunde la asta ”marii” noștri intelectuali. Ei au ales să se pună în slujba puterii. Și, așa cum e firesc, vor fi cultivați, plătiți, apoi vor fi aruncați la gunoi.

Și atunci? ce ne rămâne de făcut? Să fim atenți la cei ”aleși” care ne trec prin viață. Exact cum scrie Dan Andronic: "Dacă internetul ar dispărea, iar computerele și telefoanele nu mai sunt deloc inteligente, căutați în jurul vostru astfel de oameni! Cu cât veți găsi mai repede, cu atât va fi mai ușor să treceți peste valurile istoriei. Pentru că indiferent de evoluțiile anilor ce vin, aici ne vom găsi resursele pentru a merge pe drum până la capăt! Vom avea tot timpul Amintirile întâlnirilor cu acei Oameni minunați și Ideile lor zburătoare. (…)

Eu am cunoscut astfel de oameni, dar unul dintre ei, artistul și academicianul Eugen Mihăescu îmi este exemplul cel mai drag. Nu pot să redau cu acuitate senzația pe care o am când îl ascult, îi citesc cărțile, sau privesc la lucrările sale. O fac cu puțină frică, având sentimentul că nu pot înțelege tot, dar și cu dragostea vinovată a celui care vrea mai mult".