S-au împlinit, între 1 și 2 decembrie, 83 de ani de la nașterea unui poet - Nicolae Labiș - a cărei moarte prematură, la doar 21 de ani, a suscitat și încă mai suscită îndelungi comentarii și ipoteze. Că a fost asasinat de securiști români, de KGB, de un evreu rus, de o balerină sau că pur și simplu a căzut între vagoanele unui tramvai din neatenție, nu vom (mai) afl a, probabil, niciodată. Și, totuși, la toate aceste semne de întrebare merită încercate tot atâtea răspunsuri, iar unul dintre cei mai avizați interlocutori nu putea fi decât Margareta Labiș, sora celui pe care criticul literar Eugen Simion l-a numit cândva „buzduganul unei generații”

- Evenimentul zilei: Sărut mâna, stimată doamnă! Tocmai s-au împlinit 83 de ani de la nașterea fratelui dumneavoastră, poetul Nicolae Labiș. Cum l-ați păstrat în inimă?

- Margareta Labiș: Ce coincidență! S-a nimerit exact de Centenar. Să știți că fratele meu s-a născut undeva între 1 și 2 decembrie, mai degrabă pe 1, doar că tata l-a trecut pe 2. Am, acum, când mă gândesc la el, o imagine eminesciană în minte: o evocare dureros de dulce. Dureros pentru că a murit atât de tânăr și de neînțeles și dulce pentru că mă gândesc totuși la el, la fratele meu, la acel copil minunat. Nu mai e mult și se împlinesc și 62 de ani de când nu mai e. Am adunat în suflet atâția ani triști… Nu mai vreau decât să-i păstrez memoria, să-l fac cunoscut, apreciat, așa cum au făcut-o cei din generația lui.

 

Ideologia stalinistă și obsedantul deceniu

- Ce v-a impresionat cel mai mult la Nicolae?

- Am rămas impresionată de maturitatea în gândire a fratelui meu. Avea o forță extraordinară de a concepe și transmite idei care depășeau cu mult limitele impuse de vârstă. «Cine din noi va muri/Înainte ca trupu-i să moară?/Cine-o să-şi lepede inima-n colb?/Insuportabil de mare povară?» De ce v-am recitat aceste versuri? Pentru că versurile poemului Noi, nu! - cântat ulterior de Anda Călugăreanu - sunt revelatoare pentru înțelegerea contextului de atunci, când ideologia stalinistă a făcut posibil obsedantul deceniu, când tinerii vedeau «stelele reci» de pe boltă, dar păstrau, totuși, încrederea că acest popor va reuși până la urmă să-și construiască o țară pe măsura visurilor lor.

- Și am reușit, dragă doamnă, să construim o asemenea țară?

- Suntem și vom fi mereu pe aceste «mereu schimbătoare poteci», cum senzațional intuia poetul. Cred, însă, că românul bun, omul bun n-a murit încă și nici nu va muri.

- Ce regrete aveți în legătură cu dipariția prematură a talentatului dumneavoastră frate?

- Nu a fost înțeles total de cititori. Este și păcatul profesorilor, care n-au știut să-l predea. A rămas cunoscut pentru poemul «Moartea căprioarei», care este și o lirică de presimțire a propriei morți. Nicolae avea un profund presentiment al morții, o presimțea, dar nu știa de unde va veni. Poeziile Dans, Albatrosul ucis și Miorița au, toate, această emblem a presimțirii morții.

 

O înțelegere erotică?

- Dar de unde această obsesie pentru moarte?

-  Nicolae Labiș a fost educat și a ieșit, inițial, din contextul pur al ideilor comuniste. Al acelor idei bune, generoase, inaplicabile în practică, utopice până la urmă. Apoi, după ce a citit, după ce a înțeles, s-a lămurit cum stă treaba cu comunismul, Nicolae a suferit cumplit. În ultimul an de viață, fusese luat în vizor de Beniuc la o ședință a scriitorilor… Fratele meu se hotărâse deja să plece, să se elibereze…

- Și a venit momentul acela controversat, din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956…

- Nicolae obișnuia să meargă la Braseria Capșa, să bea un coniac și să scrie. Atunci a fost acostat de o femeie, o balerină, o rusoaică de 37 de ani. Nu știu dacă între ei a intervenit o simplă înțelegere erotică sau altceva. Stabiliseră să urce în vagoane diferite în tramvai și să meargă la ea. Mă rog, cert e că la câțiva ani după ce s-a prăpădit fratele meu, ea s-a sinucis cu un pumn de somnifere. Să puneți, vă rog, între ghilimele cuvântul „sinucis”.

- Doamnă, sunt multe ipoteze legate de moartea lui Nicolae Labiș. Că a fost asasinat de ruși, de români, de evrei, de rivali din literatură etc. Dumneavoastră ce credeți astăzi?

- Eu înclin să cred că n-a fost vorba despre români.

 

Dezvăluiri de pe patul de moarte: „Am fost tras de palton și împins”

Margareta Labiș avea 18 ani când fratele său a suferit cumplitul accident de tramvai, în urma căruia s-a ales cu șira spinării secționate. L-a vegheat la spital, împreună cu părintele lor, iar amintirile din acele zile negre au rămas ne neșters: „Eram singură cu el, tata adormise pe un scaun, afară, pe culoar. Când veneam eu, se mai odihnea și el, săracul. La un moment dat, aflat pe patul de moarte, Nicolae mi-a șoptit: «Vreau să-și spun ceva. Vreau să-ți spun neapărat ceva…». Apoi intra în comă. Iar se trezea, iar mă căuta cu privirea. Până la urmă, a reușit să-mi spună așa, cuvânt cu cuvânt: «Am fost tras de palton și împins». De atunci, pentru mine, totul a fost clar. Cineva i-a provocat acel teribil accident. Că a fost vorba de o agentură rusească - asta ca să folosesc un termen consacrat - , că a fost mâna KGB-ului, nu mai știu…”, sună spovedania șocantă a Margaretei Labiș.

 

Picătura care a umplut paharul morții: Basarabia

Sora regratatului poet ne-a mai dezvăluit un episod interesant, care a precedat accidentul din tramvai: „La ziua unei studente, Stela, s-a semnat, la propunerea acesteia, un memoriu. Unii au iscălit, alții nu. Fratele meu a semnat. Se cerea, în acest memoriu, printre altele, recâștigarea Basarabiei de la ruși. Cineva a trădat, Stela a acuzat-o pe Gina Naidin - care îi era prietenă -, Aurel Covaci, iubitul Stelei și viitor soț, prieten cu fratele meu, a susținut-o. A fost, cred eu, picătura care a umplut paharul morții lui Nicolae”.

Mai mult: „Stela, care i-a devenit nevastă lui Covaci, îl iubea în taină pe fratele meu. Nicolae nu putea însă răspunde sentimentelor ei, pentru că era iubita celui mai bun prieten al lui. Dar această femeie, neintenționat, prin acel memoriu în care se cerea luarea Basarabiei, i-a determinat fratelui meu moartea. Fără să vrea, repet”.

 

Versiunea anchetatorilor

Versiunea anchetatorilor în legătură cu moartea lui Labiș a fost aceea că accidentul, produs când tramvaiul 13 intra în staţie, s-a petrecut doar din vina poetului, care era în stare pronunţată de ebrietate. Maria Polevoi, dansatoarea care l-a dus pe Labiş la spital şi singurul martor care putea să mai facă lumină, s-a sinucis în 1979, după ce a luat o doză mare de somnifere.