Îmi imaginez Sfârșitul Lumii ca pe o cadă care se golește de apă.
Când scoți dopul, la început pare să nu se întâmple nimic. După scurt timp, însă, apar mici încrețituri la suprafața apei, ca o tresărire.
Apoi, apa se însuflețește, începe să se agite. Formează curenți, leneși mai întâi, întinzându-se ca niște motani abia treziți din somn, pornind să se miște de la un perete al căzii la altul, părând că explorează curioși un mediu de care abia acum au devenit conștienți, deși a fost al lor toată vremea.
Brusc, motanii de apă tresar alarmați: la un capăt al căzii a apărut ceva bizar. Un fel de pâlnie care se frământă. Un fus dansator care toarce și răsucește totul în jurul său, ca o furculiță cu spaghete împinsă într-o gură lacomă.
Se aud și primele zgomote, ca niște bolboroseli de vrăjitoare răgușită. Înainte să priceapă ce li se întâmplă, motanii de apă încep să fie târâți spre maelstromul care îi înhață de cozi, îi întinde nemilos și îi înghite unul câte unul.
Curentul devine tot mai puternic, motanii de apă se încalecă unii pe alții, încearcă zadarnic să se agațe cu ghearele lor lichide de faianța albă, este o zvârcolire grozavă, o zbatere tragică pentru a amâna clipa fatală.
Fusul dansează drăcește, farmecele se torc inexorabil, bolboroselile se aud tot mai puternic, se transformă în țipete de animale, vrăjitoarea miaună, behăie, mârâie, nechează…
Totul se sfârșește într-un mare horcăit. Și apoi o liniște asurzitoare se instalează în baia albă.
Mi se pare că zilele pe care le trăim seamănă teribil cu zvârcolirea tragică a motanilor de apă înaintea marelui horcăit.
Recomandările noastre
