Mi-am făcut oarece ordine în biroul de acasă. Pe toți pereții până în tavan am mai multe corpuri de bibliotecă, pline-ochi cu cărți. Unele, cele mai multe, sunt din cele care ne-au încântat, mie și soției mele, copilăria, tinerețea, nu puține, chiar și mai încoace. Două corpuri, cele mai ordonate, sunt dedicate de soția mea cărților de medicină, nu doar citite, ci ferfeniță de citite și subliniate, și celor de călătorie. Se spune că în orice gazetar zace un scriitor ratat. Nu fac excepție, mă apucă și pe mine gândul ăsta deseori. Mă îmboldește la asta un drăcușor deghizat în dansatoare la bară. Dar să nu anticipez.

Se scrie enorm și îngrozitor de prost, iar autorii după ce scriu, ce să facă și ei, încearcă pe de o parte să vândă, pe de alta, să trimită cunoscuților cărți. A doua le iese mai bine. Trimit ca gest de simpatie chipurile, dar cu gândul că aceștia vor citi și le vor lăuda operele, și astfel, hop, a mai apărut un scriitor.

Chestia cu trimisul cărților - sanchi, vreau să-ți aud părerea sinceră - este un coșmar pentru mine. Mi s-au strâns pe câteva rafturi și stivă pe jos peste 100 de volume. Pe unele le citesc, foarte puține sunt chiar bunicele. Cu altele după primele pagini îmi vine să fug în câmp, să le las acolo.

Autorul nu vrea nicio părere sinceră, ci vrea să audă că este geniu. Eu, de fel, sunt politicos, nu-mi vine să-i spun omului să se lase, să se apuce de făcut garduri, nu de ruptul lor cu scrisul. Însă nici nu pot mima extazul la morțile pasiunii pe care le-a comis el, pe acolo, pe biata aia hârtie. Și atunci, mă fac că plouă, și ăla, autorul să-i zic așa, mă sună, și mă întreabă de sănătate, doar-doar vine vorba și-i zic că a scris funamentalo-monumental. Unul chiar s-a supărat rău, pentru că am tergiversat nepermis de mult cititul cărții sale, după care nu am manifestat entuziasmul pe care îl aștepta.

Și tot eu sunt ăla care mă simt de tot rahatul, pentru că nu sunt în stare să-i spun omului o vorbă bună, chiar cu prețul unei minciuni sfruntate. Dar nici părerea aia sinceră nu-mi vine să i-o spun, că mă gândesc că-i stric visul ăla, în care el, în frac, îi mulțumește nevestei, pentru înțelegere și suportul fără de care nu ar fi ajuns să ia Premiul Nobel pentru literatură.

De câteva ori pe an, târgurile de carte, alt coșmar, te trezești luat de mânecă de autori, pe la ștanduri: Uitați, asta este cartea pe care am scos-o recent, v-o ofer. Te simți și i-o plătești, că nah, ți-e rușine. O aduci acasă, o încerci, îți vine să te împuști, te împiedici de ea, pe birou, și după vreun an, faci curat, că s-a adunat praful. O arunci la tomberon, cu încă un teanc de cărți ajunse acolo împotriva voinței tale cultural-literare. Pe la târgurile astea, am ajuns să trec cu un aer grăbit, de parcă m-ar pândi unii cu alba-neagra.

Cel mai mult, îmi plac ăștia care mă văd că nimeresc să scriu fără împiedicări flagrante o frază, două, și mă întreabă de ce nu scriu o carte. Nu știu cum să reacționez, să mă enervez, sau să râd și de ei, și de mine. Unora, le mai explic: Nu scriu, pentru că am un imens respect pentru literatură, iar eu nu am nimic important de spus, nimic din ceea ce omenirea ar avea nevoie să rețină.

Când totuși mă ispitește diavolul travestit în muză, iau din bibliotecă spre exemplu „Vivir para contarla”, jurnalul lui Marquez, recitesc primele 10-20 de pagini, (re)văd ce-i aia scriitură adevărată și îmi trece, înțeleg că este mai bine să mă mulțumesc să stau în banca mea de cititor, ceea ce nu este deloc puțin lucru.

Mie mi-e frică, mi-e groază să scriu o carte. Mi-e teamă că vor da nepoții peste ea, o vor citi de curiozitate, „Ia, mă, să vedem, era ceva de capul lui ăla bătrân?” și o vor închide cu concluzia „Mda, derizoriu și pueril, cam tâmpițel, chiar nu avea ceva mai bun de făcut, chiar nu se simțea bine în pielea lui?”.

Și așa, în timp ce-mi făceam cât de cât ordine prin bibliotecă, m-a străfulgerat ideea că o bibliotecă bogată și citită nu este de folos doar minții și sufletului, ci și bunului-simț. Te învață cum să nu scrii, cum să nu-i asasinezi pe cei din jurul tău.