Sunt cam trei luni, de când îmi încheiam într-o notă tristă editorialul „Învățați-vă copiii să nu calce în locuri dubioase, în mașinile necunoscuților și pe mijlocul șoselelor!”. Spuneam atunci că „ Din motive despre care om vorbi altă dată, din ce în ce mai mulți părinți nu mai poartă de grijă copiilor lor. Din ce în ce mai mulți cred că un copil se crește cu o tabletă în brațe, cu căștile în urechi și cu niște bani în buzunar. Nimic mai greșit! Astfel neglijat, copilul are toate șansele să ajungă fie victimă, fie călău.”

Nu-mi trecea deloc prin cap acum trei luni că momentul lui „om vorbi altă dată” va veni atât de repede, atât de absurd și atât de tragic. Plecam atunci de la două cazuri groaznice, ca să ajung la un al treilea. Spuneam că fără niciun fel de discuție, catastrofa din Clubul Colectiv soldată cu moartea a 64 de persoane și rănirea altor 186, dintre care mai multe zeci au rămas mutilate pe viață, a fost produsă de una sau mai multe mâini criminale. Asta, pentru că eu nu sunt deloc sigur că adevărații autori au fost căutați vreun moment. Mai spuneam că fără doar și poate, Gheorghe Dincă, asasinul Alexandrei Măceșanu și Luizei Melencu este un criminal decupat din iad. Cu privire la al treilea caz, arătam că fără umbră de îndoială, Vlad Pascu, tânărul de 19 ani drogat-tun care a luat viața altor doi tineri pe șoseaua din localitatea 2 Mai, este la rândul său un criminal, un dement auto-indus. Dar!

Dar, deși toate cele trei îngrozitoare cazuri au emoționat, înfuriat și au fost tocate mărunt de media, tâlcurile au fost însă evitate cu desăvârșire, mai spuneam eu. Aveam în vedere rolul pe care l-ar fi putut avea părinții. Revin la acest rol, cu un nou caz, acela în care 8 oameni, cei mai mulți copii, au pierit arși în incendiul de la „Ferma dacilor”.

Reiau bilanțul pe care îl făceam acum trei luni.

În tragedia de la Clubul Colectiv și-a găsit sfârșitul un copil de 15 ani, liceanul Ștefan Hamed-Andrei. Copilul a murit intoxicat în incendiu. Un alt copil, în vârstă tot de 15 ani, Mihai Popescu, a suferit arsuri grave, care i-au invalidat mâinile. A participat la concertul morții dintr-un scaun cu rotile, pentru că deja suferea de un deficit motor grav. Înainte de incendiu, putea folosi mâinile și își putea deplasa singur căruciorul. Acum are nevoie de ajutor permanent. Din iadul de acolo, a fost salvat de prietenii săi, care l-au cărat pe brațe în afara incintei.

Incendiul din clubul Colectiv a avut loc în noaptea de vineri 30 octombrie 2015. În acea noapte, doi copii erau plecați de acasă, cu sau fără acordul părinților, nu știu asta. În orice caz, nu se aflau acolo unde ar fi trebuit să fie, în casele și paturile lor, în siguranța totală pe care doar grija părintească o poate asigura unui copil. Nu doresc să dezvolt, nici legal și nici moral, fapta părintelui de a-și lăsa copilul lipsit de supraveghere în locuri și momente care presupun riscuri ușor de intuit. Este ceva ce-mi depășește înțelegerea omenească.

Cazul următor, același numitor comun. Una dintre cele două victime ucise de Gheorghe Dincă, Alexandra Măceșanu, avea tot 15 ani. A plecat de acasă, cu știința și acordul familiei, din comuna Dobrosloveni, către orașul Caracal. Neînsoțită de nimeni, a ieșit la șosea, pentru a lua o „ocazie” către oraș. Repet, un copil, o fată de 15 ani nu a fost însoțită nici până la șosea, pentru ca însoțitorul măcar să rețină numărul mașinii în care s-a urcat. Nici cu referire la acest caz nu vreau să emit judecăți legale, ori morale, din motive ce țin de durerea familiei, de procesele de conștiință pe care sunt convins că și le face.

Tot atunci spuneam că am toate motivele să cred că dacă tinerii studenți, aproape niște copii și ei, călcați cu mașina și omorâți de un dement drogat, aproape copil și el, pe șoseaua din localitatea 2 Mai, ar fi avut o bunică așa cum am avut eu, ar fi trăit și astăzi. O evocam, pentru că fără să fi avut habar de Codul Rutier și de prevederile sale, bunica mea, o simplă țărancă olteancă, m-a învățat ca atunci când mă duc la unchii mei, într-o comună vecină, să o fac mergând doar pe partea stângă a șoselei, pe marginea ei și cu ochii pe mașinile care vin din sens opus. Iar dacă suntem mai mulți, îmi spunea tot ea, mergeți doar unul după altul, în șir. În mod sigur, bunica nu citise ce spune legea: „Pietonii sunt obligați să se deplaseze numai pe trotuar, iar în lipsa acestuia, pe acostamentul din partea stângă a drumului, în direcția lor de mers. Când și acostamentul lipsește, pietonii sunt obligați să circule cât mai aproape de marginea din partea stângă a părții carosabile, în direcția lor de mers.” Nu citise, dar avea bun-simț și era foarte inteligentă. Și cel mai important, îmi purta de grijă.

Nu trebuie să trăiești într-o zonă de front sau în unul dintre orașele aflate în topurile infracționalității, ca să ai nevoie de oarece cunoștințe despre, hai să zic nu tehnici de supraviețuire, că prea sună a Ucraina sau Gaza, ci de minimă precauție. În copilărie - copii sunt cei mai expuși pericolelor în neștiința lor nevinovată - așa ceva nu se poate deprinde decât din educația asigurată de părinți și din învățătura predată la școală. Părinții sunt însă mulți dintre ei lipsiți de asemenea cunoștințe, iar școala pur și simplu nu se ocupă de așa ceva. De multe lucruri utile viitorului adult nu se ocupă școala. De mult prea multe. Cei care îi decid programa sunt mai preocupați de cum să facă să introducă în școli ultimele cuceriri ale neo-marxismului elgibitist.

Dar școala însemnă stat, pentru că statul decide ce să bage în capetele micuților. Tot stat înseamnă și cohortele de funcționari care ar trebui să asigure un mediu cât mai lipsit de pericole cetățenilor săi, adică și copiilor noștri. Este ultimul lucru de care statul este interesat. Poate doar două-trei zile să mimeze preocuparea, imediat după câte o nenorocire. Odată pentru totdeauna, trebuie ca românii să înțeleagă faptul că sunt pe cont propriu, că cei plătiți să-i reprezinte și să-i apere nu sunt interesați de ei, decât în măsura în care pot trăi cât mai de huzur pe banii lor.

De bunica mea țărancă v-am povestit, să vă povestesc acum și de tata. Era inginer militar, genist. M-a învățat de când eram de o șchiopă o mulțime de lucruri. Când m-am mai mărit, râdeam de el, îi spuneam că este exagerat cu toate pericolele de care îmi spunea cum să mă feresc. Nu sunt exagerat deloc, îmi explica cu răbdare, îți povestesc din experiența mea, știu cum se întâmplă nenorocirile și mai știu și că cei mai mulți oameni au mintea formată în sensul în care să creadă că lor nu li se poate întâmpla. Am avut colegi, militari cu experiență, care au murit sau au rămas infirmi, pentru că o clipă au crezut că lor nu li se poate întâmpla, mai adăuga de fiecare dată.

Astfel, am mai povestit, m-a învățat la ce să mă uit la intrarea în orice spațiu, clădire, incintă și tot așa, și primul lucru pe care să-l socotesc, să fie cum, pe unde și în cât timp pot ieși, iar când mă cazez undeva, să mă uit la prize, la sursele de căldură și la căile de acces-evacuare. Am salvat viețile dintr-un întreg cămin de medici rezidenți, doar pentru că tata m-a învățat ca atunci când zăbovesc într-o cameră, să ating cu mâna prizele, să verific dacă sunt calde, iar dacă simt asta, să chem imediat pompierii. Așa am făcut și o clădire în care la acea oră dormeau zeci de tineri medici nu a fost scena unei uriașe tragedii.

Dacă ar fi după mine, aș preda asta la școală. Dacă s-ar fi predat, în incinta de la Colectiv nu ar fi intrat nimeni în acea seară blestemată, tinerii sfărâmați de bolidul unui drogat la 2 Mai ar fi trăit și astăzi, iar în hambarul de lemn al ălora de la „Ferma dacilor” nu ar fi rămas nimeni peste noapte. Cu atât mai puțin, cu cât au fost mutați de colo-colo, pentru că „erau probleme cu încălzirea”. O parte din tinerii și copiii care s-au prăpădit la „Fermă” erau acolo cu părinții, o parte, fără. Nimeni nu s-a interesat dacă incinta din lemn este una sigură, prevăzută cu senzori-alarmă funcționali pentru fum și temperatură. Dacă ar fi făcut cineva asta... nu mai continui, ar fi o cruzime inutilă.