Este și cazul Chinei, în care Mao Zedong a provocat, direct și indirect, moartea a zeci de

milioane de oameni prin încăpățânarea sa de a duce la bun sfârșit programul numit „Marele salt înainte”. Obsesia lui Mao era să transforme economia agricolă a țării într-o societate socialistă dezvoltată prin industrializare și colectivizare.



După ce au învins Guomindang-ul în 1947 și au instaurat Republica Populară, comuniștii au împărțit pământurile marilor proprietari către țăranii săraci. Gruparea condusă de Mao avea însă obsesia industrializării și visa să finanțeze construcția de fabrici și uzine prin preluarea controlului absolut asupra agriculturii. Colectivizarea a început destul de timid, prin încurajarea țăranilor să intre în asociații. În 1958 însă, proprietatea privată a fost abolită și țăranii forțați să intre în asociații comune conduse de stat. Mao spera ca în acest fel să obțină o producție mai mare pe care să o poată vinde pe piața internațională. Dincolo însă de taxele pe care fiecare gospodărie trebuia să le plătească pentru recoltă, a fost fixat un sistem obligatoriu prin care statul cumpăra la preț fix grânele pentru a asigura stocuri pentru situațiile de urgență, dar și pentru a-și onora obligațiile comerciale față de URSS. Îm 1957, taxarea progresivă și cumpărările forțate le-au lăsat țăranilor alimente doar cât să-și ducă zilele. Nici în orașe situația nu era mai fericită. Ca să pună capăt „consumului excesiv”, au fost stabilite rații alimentare.



În ciuda eforturilor, comuniștii n-au obținut rezultatele la care sperau. Așa că au strâns șurubul crescând cota obligatorie pe care țăranii erau obligați să o vândă. Mai mult, aflat în competiție cu Nikita Hrușciov pentru poziția de lider al lumii comuniste, Mao își

fixa obiective din ce în ce mai îndrăznețe. „Tovarășul Hrușciov ne-a spus că în 15 ani URSS va depăși Statele Unite ale Americii. Și eu pot spune că în 15 ani vom prinde din urmă sau chiar vom depăși Marea Britanie”.





Ținta era stabilită, iar Mao nu a întârziat mult cu planurile de a o atinge. În ianuarie 1958, la Nanjing, a dezvăluit proiectul său „Marele salt înainte”. Ideea centrală a acestui plan era că țara trebuie să-și dezvolte rapid, în paralel, atât agricultura, cât și industria. Marele avantaj pe care conta Mao era forța de muncă ieftină. Mao nu dorea însă să importe nici tehnologie și nici încredere în specialiști nu avea. De asemenea, voia să evite stratificarea socială. Trei erau principiile planului său- mobilizare de masă, nivelare socială și atac la adresa birocrației.



În mediul rural, schimbările au fost uriașe. Dacă, la început, țăranii și familiile lor puteau mânca gratis în asociațiile comunale, când producția a început să se diminueze, acest lucru a fost oprit. Totul a început să se socotească în puncte de muncă.



În ceea ce privește industria, eșecul a fost și mai crunt. În august 1958 s-a stabilit că producția de oțel trebuie să se dubleze în decurs de un an. S-au făcut mari investiții și milioane de chinezi au părăsit agricultura pentru a munci în nou înființatele uzine. Dacă în 1958 China avea 21 de milioane de muncitori angajați, în 1960 numărul lor a ajuns la 50,4 milioane. Toți acești oameni trebuiau însă hrăniți, așa că presiunea asupra sectorului agricol a devenit și mai mare. Nevoia de bani era, și ea, foarte mare, așa că au început să se facă economii în ce privește investițiile. Mao visa însă în continuare la industrializare. Deși habar nu avea de metalurgie, Mao a încurajat amenajarea unor furnale în fiecare asociație comunală din mediul rural. Efectele au fost devastatoare. Unii conducători ai asociațiilor au ars toți copacii din zonă, ba chiar și mobila și ușile țăranilor ca să topească tot metalul luat, de asemenea, din casele oamenilor. Toată lumea era angrenată într-un efort disperat de a obține oțel, așa că agricultura a rămas de izbeliște. Cât privește oțelul obținut, acesta era de o calitate extrem de slabă și practic fără mare valoare.





Culturile experimentale și sistemul de irigații, amândouă făcute fără să se țină cont de sfatul specialiștilor, au agravat și mai tare situația. Mai mult, ca să atingă rezultatele dorite de șefi, comuniștii locali i-au supus pe țărani unui regim de teroare. Foametea începea să-și facă simțită prezența, iar măsurile de a spori recoltele deveneau draconice. Țăranii erau bătuți, li se tăiau urechile și nasul, li se făceau injecții cu sare sau erau trimiși în lagăre. Alții au fost executați. „Înainte de Mao, mâncam frunze, după eliberare, nici frunze nu am mai avut”, le spuneau țăranii cercetătorilor americani care îi intervievau după câteva decenii.



La conferința partidului ținută la Lushan în iulie și august 1959, Mao a reușit să-i înlăture pe cei care îi criticau planul, în toată țara a început o vânătoare împotriva „oportuniștilor de dreapta”. Efectele asupra economiei nu țineau însă seama de linia partidului. În ciuda

erorilor repetate, vremea a fost foarte bună pentru agricultură în 1958. Din cauza eforturilor de a produce oțel și de a construi furnale și alte facilități, o parte din recoltă a rămas pe câmp. O uriașă invazie de lăcuste a completat nenorocirea. Ca și în România lui Ceaușescu, comuniștii locali umflau însă cifrele, așa că țăranii au fost nevoiți să vândă statului un procent de 30 la sută din niște recolte la care nici nu visau. În 1959, situația a devenit de-a dreptul disperată din cauza secetei din unele regiuni, dar și a revărsării Râului Galben în altele.

Chiar dacă foametea afecta întreaga țară, China a fost în perioada 1958-1960 un mare exportator de grâne, pentru că Mao voia să convingă întreaga lume că planul lui are succes. Japonezii s-au oferit să ajute China cu 100 de mii de tone de grâu, dar a fost refuzată. Ca urmare, președintele american nici nu și-a mai oferit ajutorul. Culmea, cei mai mulți oameni au murit de foame în zonele rurale, din cauza faptului că politruci locali raportau producții uriașe. Disperarea țăranilor era atât de mare încât s-a ajuns chiar și la canibalism. Abia în 1961, „Marele salt înainte” a fost oprit prin hotărârea Comitetului Central al Partidului. Exportul de grâne a fost oprit și au fost făcute importuri din Canada și Australia ca să acopere nevoile.



O cifră clară a celor care au murit în timpul „Marelui Salt înainte” este imposibil de estimat. Cercetătorii cred că e vorba de 30 până la 55 de milioane de oameni. Dar nu toate morțile au fost provocate de foamete, cercetătorii occidentali estimează că 2,5 milioane de oameni au fost bătuți și torturați până la moarte, în vreme ce unul până la 3 milioane s-au sinucis.