Se înmulţesc reclamaţiile unor oameni de bună credinţă care, având de sărbătorit un eveniment important din viaţa lor, şi-au luat ţeapă de la maneliştii pe care i-au tocmit să le cânte. Şi nu doar că i-au tocmit, dar le-au dat şi arvună. De multe ori, fără nici un fel de chitanţă sau contract, aşa, pe bună înţelegere.

„Manele, manele

Parchez în castele BMW-uri cu jante de piele Dau flash-uri la fraieri Bă, dă-te că trece regele Manele, manele”

Până la urmă însă, bucuria unui eveniment excepţional din viaţa unor oameni, căsătoria ori botezul unui copil, ce se dorea a fi scăldat în manele, se transformă într-un veritabil coşmar.

Coşmar care are două feţe. În primul rând, faptul că toţi cei implicaţi direct, miri, naşi, părinţi sunt obligaţi ca în ultima clipă să facă totuşi rost de cineva care să le cânte la eveniment.

„Aş da zile de la mine,

Să mai fiu o zi cu tine”

Sau măcar o seară, pentru care ţi-am dat avansul de bani. Nici cu această nouă ofertă însă, manelistul tot nu apare. Asta înseamă că pe lângă stresul alergăturii după alţi interpreţi, pe lângă nervii care se varsă în valuri, pe lângă miresele care dau de pământ cu buchetul frumos ornat, pe lângă mirii care fumează cu mâini tremurânde un pachet de ţigări într-o oră şi părinţi şi naşi care înjură de toţi sfinţii, toţi sunt păgubiţi şi material, de două ori. O dată pentru că au rămas fără banii de arvună. A doua oară, pentru că noii cântăreţi aduşi în grabă, prinzându-i cu spatele la zid, le cer sume exorbitante. Pe care sunt nevoiţi să le achite. Pentru că maneliştii mărturisesc:

„Se spune că banii n-aduce fericirea Dar dacă n-am bani mă înţeapă inima Fac infarct şi mor, nu mă mai trezesc Fără sume grele, nu pot să trăiesc”.

Ca să nu mai spunem că, la valsul mirilor spre exemplu, ginerică nu o va mai putea dansa tandru pe aleasa inimii, şoptindu-i:

„Te-am văzut fără inel N-ai inel, n-ai inel Și eu sunt tot singurel Hai să facem într-un fel Rak-tak-ta Vreau să îți fac un cadou Prinde-te de gâtul meu Și ţine ochii închiși Să te sărut pe furiș Hai ține ochii închiși, să te sărut pe furiș”.

Cea de-a doua faţă a coşmarului este că mirii, naşii, părinţii se fac de râs la cei pe care i-au invitat. Pentru că foarte mulţi, care nu le sunt rude, vin mai ales pentru a-l vedea pe manelistul anunţat că va întreţine atmosfera. Aşa că de preconizata petrecere senzaţională, văzută cam aşa:

„Vіаţă bună ѕі frumоаѕă, hаіdеţі ѕă сântăm

Şі ѕă dаnѕăm, ѕă nе dіѕtrăm

Рână ѕоаrеlе răѕаrе, nе răѕfăţăm,

Nе rеvеnіm şі іаr nе îmbătăm

Dе vіаtă nе buсurăm.”

… se alege praful, pentru că anunţatul nu mai apare, deşi cu o zi înainte promisese solemn la telefon sau pe fb că sigur va cânta de o să răsune valea, iar nunta sau botezul va fi pomenit din neam în neam. Până la urmă este pomenit, dar nu de bine:

„Suparare, suparare Ce să-ţi mai dau ţie oare Că ai venit în viaţa mea Şi mi-amărăşti inima”

Există şi o tehnică de ţepuire. Un „modus operandi” deja consacrat. Nu este deloc complicat.

Manelistul postează pe reţelele de socializare clipuri, care mai de care mai atrăgătoare:

„Atmosfera asta face toţi banii Face să ne simtem bine Să ne petrecem ca barosanii” !

Este primul pas. Nada pe care le-o întinde manelistul celor pe care îi va ţepui. După care aşteaptă să pice în ea clienţii. Este contactat de cei care au un eveniment şi l-ar vrea să le cânte la el. De regulă, la telefonul afişat răspunde chiar manelistul, pentru a da credibilitate. Acum, la primul contact, este mai mult decât prietenos cu viitoarele victime. Acum se stabileşte şi preţul reprezentaţiei. Imediat, manelistul cere şi o arvună. De regulă, cam jumătate din preţul total. Arvună pe care are pretenţia să o primească foarte repede.

Iar viitoarele victime, bucuroase că îl vor avea la petrecere, îi trimit de grabă banii.

Pasul al doilea al excrocheriei este şi mai credibil. Manelistul postează pe reţelele de socializare un clip. În care anunţă că în ziua de…, la ora de… va fi prezent şi va cânta la petrecerea năpraznică organizată de…:

„Azi e mare chef

Cheful ce-l mai mare

Va spun ca o sa fie cheful ce-l mai tare

Sunt cu gaşca mea

Toţi sunt lângă mine,

Şi o să iasă acum nebunie”.

De nebunie, ce-i drept, iese nebunie, pentru că manelistul nu mai vine să preteze, cu tot cortegiul de supărări pe care l-am pomenit. Nu mai răspunde păgubiţilor nici la telefon, aşa cum făcuse prima oară, când le luase banii. Din când în când, câte un „impresar”, explică victimelor mai insistente că manelistul nu a putut veni pentru că… şi aici urmează explicaţii de tot soiul în funcţie de imaginaţia şi inteligenţa „impresarului”.

Am mai constatat două elemente interesante, care dovedesc premeditarea. În primul rând, în proporţie de 90 la sută, victimele sunt români plecaţi la muncă în străinătate. În al doilea rând, sumele cu care sunt ţepuiţi, nu sunt forte mari, dar semnificative. De ce se întâmplă asta? Pentru că ţepuiţii au servicii de la care nu pot lipsi şi nu au cum ajunge de mai multe ori în ţară pentru a deschide şi purta un proces de înşelăciune. În plus, dacă adună paguba produsă de faptul că lipsesc de la muncă, plus paguba cu drumul, plus paguba cu avocatul îi costă mai mult decât suma cu care au fost ţepuiţi. Aşa că înghit înşelăciunea şi ruşinea, înghit şi supărarea că li s-a stricat un moment important din viaţă, şi renunţă. Iar manelistul rămâne cu banii, liber să dea ţepe în continuare.

După care, cu tupeu maxim, dacă vreun înşelat insistă să-şi primească banii înapoi sau ameninţă că vrea să reclame, tot el este scos vinovat:

„Aşa faceţi toţi când daţi de belea. Sunaţi ca zdrenţele poliţia.”

Ştiu că voi fi combătut cu tocitul argument: „Să nu generalizăm… nu toţi maneliştii dau ţepe.” Sigur că nu toţi dau ţepe, dar de generalizat, trebuie să generalizăm, pentru că acest mod de a ţepui românii a luat amploare. A devenit, aşa cum spuneam, un fenomen.

Şi totuşi, în afară de vigilenţa potenţialelor victime, chiar nu se poate să fie protejaţe şi altfel? Chiar nu se poate face nimic pentru ca acest fenomen, să fie stopat de către autorităţile române? Pentru că ţepuiţii sunt oameni care îşi rup oasele muncind în străini, ca să pună o pâine pe masă. Şi care sunt, totuşi, cetăţeni români.

„Vine poliţia

Şi-mi ia toată marfa”