Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Mândria care precedă prăbușirea. Una dintre fețele eșecului României
Mândria care precedă prăbușirea. Una dintre fețele eșecului României

Mândria care precedă prăbușirea. Una dintre fețele eșecului României

Motto: „Fiul meu, de vei primi poveţele mele şi sfaturile mele de le vei păstra, plecându-ţi urechea la înţelepciune şi înclinând inima ta spre bună chibzuială, dacă vei chema prevederea şi spre buna-cugetare îţi vei îndrepta glasul tău, dacă o vei căuta întocmai ca pe argint şi o vei săpa ca şi pe o comoară, atunci vei pricepe temerea de Domnul şi vei dobândi cunoştinţa de Dumnezeu, căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui izvorăşte ştiinţa şi prevederea. (...) Atunci tu vei înţelege dreptatea şi buna judecată, calea cea dreaptă şi toate potecile binelui.” (Pildele lui Solomon 2:1-9)

Cu cât mă gândesc mai des la țara noastră, cu atât mai mult mi se întărește credința amară că am devenit prizonieri ai unui ciclu repetat al propriilor greșeli. Ne plac vorbele multe, însă refuzăm deseori să lucrăm cu probe. Devine din ce în ce mai dificil să porți o conversație fondată pe argumente temeinice, oricare ar fi ipotezele care se dezbat. În urmă cu două zile, discutam cu o persoană apropiată vârstei mele, care mă asigura irascibil că nu va mai vota întrucât viața sa nu poate fi influențată în niciun fel de schimbările politice. „Dar a trăi nu înseamnă a acționa?”, m-am gândit. Nu am contrazis-o.

Situația scoate la iveală spiritul speculativ al omului care ajunge să aibă parte de susținerea mulțimii. Aceleași teorii, fără legătură cu practica și cu experiența, cred că ar putea fi și rădăcinile situației dezastruoase din România. Nu se cade să comentez drepturile și libertățile omului prin raportare la impunerea vaccinării obligatorii sau a certificatului verde. Îmi ridic, însă, întrebări cu privire la combustibilul care a alimentat colosalul climat de iresponsabilitate în care trăim. După Marea Unire de la 1918 am reușit să devenim o putere pe care chiar și războinicii de atunci se vedeau nevoiți să o ia în seamă. În prezent, am ajuns să fim caracterizați, alături de bulgari și ucraineni, drept „idioții Europei”. Când se va mai intona vreodată, cu adevărat, imnul național „Deșteaptă-te, române!”?

Vorbeam, recent, cu un medic despre coronavirus. S-a oprit în miezul conversației și m-a întrebat: „Nu mă contraziceți, domnișoară?”. Am tăcut câteva secunde, nedeslușind pe moment înțelesurile întrebării. Am dat de capăt tâlcului ulterior și am realizat probabil unul dintre motivele pentru care ne mirăm mereu de așa-zisul nenoroc sau blestem ce ne pândește. Oare nu ne pedepsește Dumnezeu pentru ignoranța și înfumurarea noastră? Îmi revin acum în minte învățăturile tatălui meu de pe vremea când eram la școala generală. Aveam constant tendința de a demonstra că eu știu mai bine decât toți copiii la un loc. Pe atunci mă deranja, firește, adevărul. Astăzi, recitesc învățăturile lui Solomon, încercând să cuprind cu mintea decăderea noastră ca popor. „Înaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia înaintea căderii”, stă scris în pildele înțeleptului.

Ce lege se respectă în România și care este starea de fapt a poporului? Urmăream oarecum cu amuzament și poate cu o oarecare resemnare o uimitoare risipă de vorbe. Mai mulți politicieni nu reușeau să ajungă la un numitor comun în legătură cu prevederile unui proiect legislativ care impunea certificatul verde în diverse instituții. Cu alte cuvinte, nu puteau să înțeleagă ceea ce chiar ei au scris și au inițiat. Tot ceea ce am câștigat cândva prin curaj și inteligență se destramă astăzi, iar noi ne împăcăm mult prea repede cu ideea unui politicianism ieftin, cu o țară din care a dispărut aproape totul. Un articol publicat în anul 2009 atrăgea atenția asupra faptului că 19% dintre români nu știau cine a fost Mihai Eminescu, deși chipul său se află imprimat pe bancnote, iar textele geniului apăsat de pustiu sunt celebre. Dacă ne gândeam că situația s-a îmbunătățit, iar tinerii au învățat la școală cine a fost marele poet, ne-am înșelat. În cel mai recent sondaj realizat pe această temă, la întrebarea „Știți cine a fost Mihai Eminescu?” un bărbat în vârstă de 30 de ani a răspuns: „A fost un șef. Ba nu, a fost președinte”. O tânără de 18 ani a precizat, după un moment de zăbovire, că nu își aduce aminte. Alți doi băieți, în vârstă de 15 și 16 ani au replicat cu nonșalanță „Sincer, nu știm”. „Tinerii de acum nu-și pot închipui cât de mult se trăia pe atunci în umbra poeziei. Nu se spunea primul an de gimnaziu, ci primul an de literatură, iar la sfârșit diploma obținută, în pofida chimiei și a trigonometriei, era cea de literatură. Nu doar credeam în poezie, ci mai și știam, fără putință de tăgadă – cum ar spune Luis Cardoza y Aragón -, că este singura dovadă concretă a existenței omului. (…) Poezia era o pasiune frenetică, alt mod de a trăi, un fel de bulgăre de foc ce zbura după bunul său plac pretutindeni: ridicai covorul cu mătura ca să ascunzi gunoiul și nu puteai, fiindcă acolo dădeai de poezie; deschideai ziarul, până și la pagina economică sau la cea juridică, și era acolo; în zațul din ceașca de cafea, unde ne era scris destinul, te pomeneai tot cu ea. Ba chiar și în supă”, spunea scriitorul Gabriel García Márquez într-un discurs susținut în Columbia, pe data de 18 februarie 1993, în onoarea fostului președinte Belisario Betancur, cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani.

Ne plac sunetele de spectacol. Așteptăm o viață diferită, însă sub îndrăzneala urâtă și tristă a îngâmfării. Există un capital al indiferenței care trebuie să se fructifice într-un fel sau altul… Să ne consolăm cu ce a consemnat D.H. Lauwrence despre concluzia lui Dostoievski asupra naturii umane? „…așa sunt oamenii”. Dar dacă „lumina care e în tine este întuneric”, cât de profundă ar putea fi bezna?