Puterea cuvântului! Interviu exclusiv cu Lucian Boia: Colaborarea cu Securitatea, Mica Unire și cele două Românii care se înfruntă

Orice dialog pe care l-am avut până acum cu Lucian Boia - și am avut câteva - a fost, în esența lui, o adevărată lecție de istorie. Lecții de istorie-altfel, mai contondente, mai usturătoare, dar parcă și mai sincere, mai imparțiale, mai ancorate în realitate. În orice caz, au fost lecții pe care nu le-am învățat la școală. Cea de astăzi nu face, fi ți siguri!, excepție

- Evenimentul zilei: Stimate domn, a apărut o carte - „România mea comunistă” (Editura Vremea, 2018) - a cărei autoare, Catherine Durandin, istoric francez, sugerează că ați fi fost, în anii studenției, omul Securității. Citez un pasaj din amintirile doamnei Durandin: „A fost o lună în care am fost însoţită fără pauză. Lucian Boia venea să mă ia de la hotel la ora 8, mă însoţea la biblioteca Academiei, se aşeza lângă mine, verifica fişele prin care solicitam lucrările. Luam prânzul împreună, plecam din nou împreună la bibliotecă, la sfârşitul după-amiezii mă însoţea din nou la hotel. A fost inutil să-i explic ghidului meu că biblioteca îmi era cunoscută, ştiam organizarea fişierelor, ca şi drumul până la hotel, şi că venisem să-mi verific sursele şi să-mi pun la punct bibliografia tezei: nu m-a slăbit deloc, îndeplinindu- şi conştiincios sarcina”. Mai mult: „Au fost zile lungi şi, în mod paradoxal, solitare în această companie permanentă care-mi interzicea, de fapt, să intru în contact cu prietenii mei. Mă feream să-i pun în pericol. Pe Şerban Rădulescu-Zoner, cu care m-am întâlnit la sala de lectură de la biblioteca Academiei, Boia l-a repezit atunci când mi-a propus să mergem să fumăm împreună o ţigară în grădină. Nu am uitat formula: «Nu sunteţi autorizat să vorbiţi cu doamna Durandin», i-a spus lui Şerban”. E limpede, ea sugerează că ați avut „sarcina” s-o supravegheați. Care-i adevărul?

Lucian Boia: Când vine vorba despre astfel de volume, de așa-zise amintiri, știți și dumneavoastră că trebuie consumate cu multă grijă. Nu vreau să intru în polemică, nici cu doamna respectivă, nici cu nimeni, dar lucrurile din acea carte sunt într- o măsură apreciabilă fanteziste. Mai mult nici n-am ce să comentez, sunt lucruri situate mult prea departe de realitate.

- Atunci, să discutăm despre ultimul volum, ultimul eseu istoric pe care-l propuneți

Istvan Kovacs, arbitrul meciului cu Paris St Germain, făcut praf de Barcelona: A distrus totul!

Cum au încercat agenții lui Putin să se infiltreze în România. Armata, direct vizată. Raport CSAT

- „De la Dacia antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi” (Editura Humanitas, 2018). Cum ați reușit să cuprindeți întro cărticică un subiect de o asemnea amploare?

Ultimul volum marca Lucian Boia se numește de la Dacia Antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi

- Istoria se scrie în multe feluri, mai pe scurt, mai pe larg. Eu am ales o formă concentrată și cred că am atins destul de multe lucruri importante din trecutul țării.

La finalul cărții, cititorul rămâne, cumva, descumpănit, în sensul că viitorul nu sună prea bine pentru România.

Cum reparăm România?

- Viitorul e deschis, nu sună nici bine, nici rău. Depinde de noi ce vom reuși să facem. Prezentul însă nu arată prea bine. În orice caz nu arată nici pe departe atât de bine pe cât ar fi putut să arate dacă s-ar fi dezvoltat pe o linie normală, rezonabilă, în care oamenii să-și asume responsabilitățile, iar politicienii să fie preocupați mai întâi de interesele țării și abia apoi de interesele personale. Or, lucrurile au stat mai degrabă invers.

- În ultimii 30 de ani sau în ultima sută de ani?

- Au fost multe de reglat. Nici perioada interbelică n-a fost tocmai splendidă. Comunismul a fost un dezastru, iar ieșirea din comunism n-a fost nici ea prea reușită. Așa că toate acestea, așezate și ele în cadrul de întârziere istorică - pentru că țările române au avut, trebuie s-o spunem, o întârziere considerabilă față de Occident, ba chiar și față de alte zone din Europa răsăriteană -, ne-au adus unde suntem acum. La un nivel deloc îmbucurător. Cu rezerva - s-o spunem și pe aceasta - unei realizări remarcabile și uluitoare în același timp: crearea României. O țară care până acum un veac și jumătate nu exista și care s-a alcătuit din provincii oarecum disparate, cu majoritate românească însă. O îmbinare reușită, fără dubii. Crearea națiunii române, a statului român înseamnă o victorie.

- Am înregistrat, așadar, și un succes.

- Da, mai ales dacă privim de unde am pornit - de la o fragmentare totală a teritoriului locuit de români în majoritate și cu tot felul de stăpâniri străine. Eh, am reușit să facem o Românie aproape mare, să zicem - pentru că-i mai lipsește câte ceva -, dar am reușit. În linii mari, a fost o mare reușită. Problema este, după crearea României Mari, ce facem cu această Românie?

- Și cum o „reparăm”?

- Cum o reparăm, pentru că s-a cam stricat, sigur. Și este nu doar vina politicienilor, ci și a noastră, a oamenilor, a fiecăruia dintre noi.

- Vă referiți la lipsa de implicare a individului...

- Sigur. Nu a fost suficientă implicare, suficientă responsabilitate. S-au acceptat prea ușor unele lucruri defavorabile României.

Educația este cheia

- Dar de unde să începem, stimate domn? Să începem cu educația, cu spitalele, cu autostrăzile?

- E complicat. Sunt, acum, prea multe deficiențe. E nevoie de școli, de spitale, de autostrăzi, de infrastructură. Și e nevoie, mai ales, de o schimare a acestei paradigme mentale, a acestei mentalități. Trebuie să ne obișnuim cu o anumită rigoare, cu o anumită responsabilitate. Trebuie să dovedim mai mult spirit de organizare și mai mult interes pentru treburile țării decât pentru aranjamente personale. Dacă punem la punct un sistem de mentalități corespunzător epocii în care trăim, vom reuși să le facem și pe celelalte. Deci, schimbarea mentalităților este un lucru mai important și decât toate autostrăzile, școlile și spitalele la un loc. Totul ar decurge, apoi, din această schimbare benefică.

- Ajungem, până la urmă, tot la problema educației…

- Cheia este educația, în sensul cel mai larg al termenului.

- Doar că românii, presați de stringențele financiare, pleacă peste hotare, să construiască în altă parte prezentul și viitorul copiilor lor. Nu mai dau o șansă României prin educație. Au nevoi mult mai urgente…

- Tot e bine că românii au luat contact cu Occidentul. Sunt convins că au învățat ce înseamnă o muncă făcută mai sistematic, ce înseamnă disciplina și rigoarea.

- Scriați, la un moment dat, într-un capitol dedicat Basarabiei, că România nu s-a purtat tocmai delicat cu basarabenii, odată alipit teritoriul lor țării-mamă. Este un aspect mai puțin cunoscut, care ar merita detaliat.

- Necazul cu Basarabia e altul. Era o provincie rămasă în urmă din multe puncte de vedere. Dacă vă uitați la cifrele analfabetismului din perioada interbelică, de pildă, de departe cele mai mari sunt în Basarabia. De asemenea, era o regiune în care se petrecuse un fenomen de rusificare intens, care înstrăinase în bună măsură elitele intelectuale, elitele politice de România. Este un ghem de contradicții și de rămâneri în urmă care caracterizează Basarbia în perioada interbelică. Și asta nu din vina oamenilor, ci a împrejurărilor istorice. Asta a făcut ca și atitudinea Bucureștiului, a centrului față de această zonă să fie sau să pară basarabenilor prea autoritară, prea abuzivă uneori. Sigur, a fost și problema minorităților, și a culturii ruse - care se implantase destul de puternic. Basarbia a fost o provincie dificilă în interbelic, iar conducătorii de la București n-au avut întotdeauna înțelegerea necesară pentru a nu-i jigni pe basarabeni, pentru a-i ajuta fără să le dea senzația că vor să instituie peste Prut o tiranie politică.

Centralizare și descentralizare

- Bine, nemulțumirea asta o avusese și Iașiul, la vremea primei Uniri. Era firesc, Bucureștiului preluase cârma…

- România Mică, apoi România Mare s-au construit pe baza unei filosofii centraliste, în bună măsură imitată din sistemul francez. Și nu unul german, de pildă, care era un sistem federalist. Bine, nu doar influența franceză a contat aici. E un paradox, până la urmă, pentru că diversitatea provinciilor - și mă refer aici atât la diferitele tipuri de minorități din provinciile majoritar românești, dar și la traseul istoric, era uriașă. Transilvania evoluase în cadrul statelor central-europene, Țara Românească, Moldova și Dobrogea au fost întotdeauna mai aproape de Balcani și așa mai departe. Ar fi ajutat, poate, ținând cont de această diversitate, punerea la punct a unui sistem federal, după modelul german. Sau, dacă nu federal, în orice caz un model mai descentralizat. Însă, pe de altă parte, a existat temerea ca provinciile acestea, având un profil atât de diferit, să nu se desprindă de spațiul românesc sau să fie atrase, ocupate de statele înconjurătoare, precum Rusia, Ungaria, care nu doreau binele României. Eh, șiatunci, s-a optat pentru acest sistem centralizator. Să nu uităm că acest sistem funcționează și astăzi. Bineînțeles că a avut darul să-i nemulțumească pe anumiți locuitori din diferitele provincii ale României Mici și Mari. Fie că a fost vorba de Moldova, Basarbia sau Transilvania.

Atenție! Evitați fragmentarea țării!

Transilvania, cu Cluj-Napoca în frunte, a luato, parcă, înaintea României. Cât a contat apropierea de autostrăzile Ungariei, apropierea de inima Europei? „Poziția este argumentul principal. Ardealul este mult mai aproape de Europa Centrală, de autostrăzile maghiarilor, care vin până la frontiera cu România. De acolo, nu mai e mult nici până la Cluj-Napoca, nici până la Timișoara. Până în Moldova, însă, e greu de ajuns. Bucureștiul, în schimb, e capitală. Se vede că este un oraș prosper. Să reținem știrea bună: Banatul și Ardealul au decolat deja, iar știrea proastă este că Moldova s-a împotmolit într-o întârziere care este neplăcută. Și riscantă, pentru că nu știi niciodată la ce pot să ducă asemenea discrepanțe de dezvoltare”, apreciază istoricul Lucian Boia.

PIB-ul Moldovei, la jumătatea celui din Ardeal

În continuare: „N-a existat suficientă atenție sau n-a existat deloc atenție pentru a nu fragmenta România în regiuni de dezvoltare foarte diferite în dinamica lor. Eu nu m-aș scălda în teorii ale conspirației, potrivit cărora Moldova a fost ținută așa pe post de bazin electoral. Bine, e clar că Moldova a fost neglijată în comparație cu ce se întâmplă în Banat, Transilvania sau zona Bucureștiului. Dar asta este. Dacă accesați datele privind PIB-ul României pe cap de locuitor, veți vedea că există, într-adevăr, românii cu mai multe viteze. E clar că PIB-ul Moldovei e la jumătate față de cel al Transilvaniei. Or, asta este o diferență enormă în cadrul aceleiași țări. Nu trebuie nici să dramatizăm lucrurile prea tare, România este o națiune coerentă până la urmă”.

Care este secretul rezistenței unirii românilor?

Secretul unirii și rezistenței unirii românilor? „Limba! Limba română - și mă refer aici nu doar la limba vorbită, ci la întregul proces cultural al unui popor. Și asta chiar dacă am avut și situații speciale, cum a fost Dobrogea, care a revenit României la 1878, atunci când, după Răzoiul de Independență, rușii - deși România era aliatul lor - au luat fără prea multe formalități județele din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Izmail) și ne-au oferit, drept compensație, Dobrogea. Conducătorii români n-au acceptat inițial acest târg, dar, până la urmă, Dobrogea ne-a fost dată și primită în schimbul județelor basarabene. De aici a venit, apoi, animozitatea bulgară”.

Dobrogea, colonizată

Mai departe: „Românii nu erau atunci majoritari în Dobrogea. Se regăseau în jurul gurilor Dunării. De fapt, dacă privim tabloul Dobrogei de la 1877-1878, majoritari erau turcii și tătarii, musulmanii așadar. Dobrogea a fost pur și simplu colonizată de români cu elemente din Transilvania, din Mărginimea Sibiului, cu aromâni etc. Un proces reușit, de altfel”.

Unirea Mică a făcut România

Se vorbește de Centenarul Marii Unirii și deloc sau aproape deloc de Unirea de la 1859, unire fără de care n-ar fi existat baza pentru crearea Marii Uniri. De ce? Profesorul Lucian Boia are cuvântul: „E complet nedrept, pentru că Marea Unire s-a realizat având ca suport unirea dintre Țara Românească și Moldova. România există, trebuie spus, nu de la 1918, ci de la 1859! În plus, să nu uităm că, după unirea celor două principate românești, la 1877 s-a adăugat și Dobrogea! Chiar dacă această provincie n-avea o populație majoritar românească, România a știut s-o pună în valoare, dovedindu- se, ulterior, un succes. Dobrogea, prin podul Anghel Saligny, care a legat-o de România, prin politica dusă acolo de români, a devenit, dintr-o provincie săracă, o provincie de margine a Imperiului Otoman, un succes românesc. Și încă unul deplin”.

O meschinărie

Profesorul Lucian Boia a subliniat: „Așadar, în 1918, Basarabia, Bucovina și Transilvania au fost alipite unei țări, unui corp legat deja. Aceste trei provincii au intrat în cadrul unui stat constituțional. Constituția din 1918 e, în fond, o adaptare a constituției din 1866. Este o continuitate a statului român. Lucrurile n-au început, așadar, la 1918, ci mult mai devreme, la 1859. În plus, e meschin să vorbim despre Mica Unire, s-o numim așa, când, de fapt, e Unirea fundamentală a României. Că e Mică sau că e Mare, e esențială. Fără ea, n-ar fi existat România”.

Două grupări stau față-n față

Și, la final, o concluzie a lui Lucian Boia: „Este o parte a României care a evoluat, în mod evident. Generațiile tinere aduc atitudini și idei noi. Dar mai există o Românie întârziată, conservatoare. Există un echilibru între cele două Românii, România occidentalizată și România orientală. Sunt două Românii care stau față-n față și care nu împărtășesc aceleași valori și aceleași mentalități. Care va birui? Sper, dacă lucrurile vor merge bine sau nu vor merge prea rău în Uniunea Europeană -pentru că vedeți ce se întâmplă în acest spațiu - , ca procesul de democratizare să continue, iar România să devină un membru respectat în comunitate”.