M-a invitat încă din primăvară în călătoria asta, pentru că i-a intrat în cap să facă Bucovina și mai curată. Este din acele locuri, știe el ce știe, mi-am zis, și am acceptat pentru prima dată în viață, ca în exercițiul profesional să văd locuri din lume pe banii altora. Nu mă laud, nu sunt deloc trufaș, dar așa sunt eu alcătuit, dacă stau la masă și rup o pâine cu un om, nu mai pot să-l caut de rele, ori asta pentru un ziarist este moarte lentă, m-aș fi transformat în gazetă de perete, de-a dreptul într-un deontolog. 

Monahia Elena Simionovici, de la Sfânta Mănăstire Voroneț, adică Măicuța Elena, nu vrea să spună câte limbi străine știe. Dă din mână a sâcâială pentru mai nimic, atunci când este întrebată, ca și cum nu ar conta. Faptul că printre ele se numără și limba latină, nu este decât o scuză pentru o parte din celelalte graiuri știute.  „Ce mare lucru să vorbești italiana și franceză, dacă ai deprins ceva latină, iar rusa mi-a rămas de prin școală”, spune și se uită în jos după o scamă imaginară așezată pe mânecă, clar că este abătută de la gândul adânc și este iscodită cam necuvenit.

Pisălogită despre câtă carte știe, chiar că nu se mai ostenește să spună ceva și schimbă vorba de-a dreptul. De faptul că este scriitoare și vicepreședintele Societății Scriitorilor Bucovineni n-am mai întrebat-o. Dacă mă afurisea exasperată? Am văzut și am auzit-o, se simte la larg, doar atunci când explică Orânduiala Lui Dumnezeu, durată în albastrul care a identificat unic România și credința ei în lume.

„Hai, măicuță, să mergem, că avem treabă cu strânsul recoltei și apoi trebuie să rânduim vecernia” scapă Maica Elena de pisălogeala mireană, cu vorba și privirea spre Stavrofora Gabriela Platon, adică Măicuța Gabriela, stareța Sfintei Mânăstiri. Cu Măicuța Gabriela, alta: când o întrebi de câte alea facultăți și după-facultăți a tot făcut, printre care și un doctorat, zice că nu a avut încotro, pentru că o cheamă Platon.

Adică, dacă o chema altfel, tot ar mai fi o avut scăpare, acolo. După care râde așa cum doar un copil o poate face, cu toate trăsăturile feței. La Măicuța Gabriela s-o fi gândit Părintele Arsenie Papacioc, atunci când a spus despre credință, că ea poate fi cuprinsă în doar două vorbe, armonie și seninătate? O pâine cladă - știu, sună banal - scoasă dintr-un cuptor bucovinean. Doctoratul Măicuței nu este doar unul ca la carte, ci este chiar carte. Una senzațională! Se numește „Imagine și simbol în fresca Voronețului - de la mărturia vechilor greci la mărturisirea patristică”. Decriptează încifrările și limpezește tâlcurile frescelor Voronețului cu erudiția cu care franciscanului William of Baskerville, străbunicul literar al lui Sherlock Holmes, a dezlegat și el un mare mister, cel plăsmuit de Umberto Eco.

Îndrăznește să creionezi oameni și locuri atinse de Dumnezeu! Cu duh sărac și mărunte mijloace, uite, mă încumet eu, păcătosul. Fac asta, pentru că prin ochii celor două Măicuțe, prin porțile și pe altarele bisericilor din Mânăstirile din Bucovina pe care le-am văzut zilele trecute, pe străduțele orășelelor străbătute, pe fețele oamenilor și ale caselor lor sclipitoare de flori și curățenie, în curțile lor orânduite fără nicio scăpare, pe ogoarele lucrate fără paranteze trase de pârloage, pe chipurile curate ale copiilor de acolo, neschimonosite de umbrele hidoase ale deșănțării, am văzut ceva din inocența Paradisului.

„Nu-nu, nici chiar așa! Pe la 1900, Cancelaria de la Viena a sigilat pe un document numele Ducatului Bucovinei în dreptul calificativului de Cea Mai Curată Provincie a Imperiului Austriac. Acum nu mai este așa!” mi-a spus jurnalistul de televiziune și scriitorul Mihai Tatulici, cel care m-a luat cu el pe acele meleaguri.

În câteva zile, printr-o mulțime de locuri din Bucovina pe unde m-a dus, Mihai Tatulici a lansat o carte. Una blocată de cenzura comunistă, stătută la sertar, pe numele ei de pe copertă „Vin râmele”. Ce titlu mai clar? Niște râme, bleah, invadează o școală, mai întâi cancelaria, apoi clasele, urmau mințile și sufletele. Normal că l-au cenzurat ăia, îi făcea râme.

A reeditat-o acum, după ce pe la începutul anilor `90, o primă ediție s-a vândut în peste 100.000 de exemplare. Scriitură, așa cum îmi place mie: ritm și tensiune, că se vede jurnalistul, torsiune și inflexiune în final neașteptat, apoi înțelesul ițit din gândul pe care ești pus.

Șmecher, ca să-l trag nițel din Bucovina lui în Oltenia mea, dar fără vreun folos propriu, Mihai Tatulici a oferit gratis cartea celor care au aderat în scris, cu iscălitură, la campania sa „Bucovina Curată”, adică celor care și-au pus onoarea la bătaie și doar onoarea, că nu vor arunca nimic pe stradă sau aiurea, nici cel mai mic rest de orice, altfel decât la coșul de gunoi. În primul rând, liceenilor, dar nu doar lor. În schimb, cum ziceam, le-a dat o carte, una care se cheamă „Vin râmele”.

Le-a legat grozav. Dacă bucovinenii nu sunt atenți, dacă devin neglijenți cu Paradisul din jurul lor, vin râmele peste ei. Așa cum au venit peste școala din carte, așa cum au venit peste noi, ăștia din Sectorul 1 al Bucureștilor, de-o pildă. Noi va trebui să le alungăm, dacă nu am fost atenți și cu respect de sine, dar asta este o altă tărășenie.

Nu am mai fost de multă vreme așa, la pas, prin țară. Nu am avut parte doar de viitoare amintiri minunate, ci am avut și o imensă revelație: țara asta s-a schimbat uluitor și mi-a devenit limpede că a făcut-o doar pe seama omului obișnuit, fără nici cea mai vagă legătură cu cei care îl privesc din dosul ferestrelor Puterii. De cele mai multe ori, ăștia îi pun bețe în roate, ca să-l poată buzunări pe îndelete. Niște râme, cum zice Mihai Tatulici în carte, unele care rod măduva spinării neamului, adaug eu aici.

P.S. Banii pe care eu m-am plimbat și desfătat prin Bucovina aparțin Companiei „Aqua Carpatica”. La fabrica lor din Vatra Dornei, un director milităros, deloc pus pe glume cu munca lui, și o șefă de laborator, leit premianta tocilară, olimpică la chimie, mi-au explicat cum patru oameni pot manevra un utilaj de multe milioane de euro, de pe urma căruia, printr-un proces de durata secundelor, securizat la perfecție moleculară, unui sugar curat ca lacrima îi poate fi astâmpărată setea. Le mulțumesc!