Drama Cristinei Țopescu este una dintre (prea) multele care mă fac să-mi pară rău că trăiesc într-o perioadă în care oamenii au memorie scurtă și că lucrurile care astăzi par că ne vor marca pe viață devin mâine amintiri încețoșate, neclare și fără a lăsa urme.
Apare câte o astfel de tragedie, pentru că tragedie e ca un om să moară atât de singur încât să nu îl caute nimeni insistent nici măcar în noaptea dintre ani, și o dezbatem, o răsturnăm pe toate fețele, mândrindu-ne apoi că am emis cele mai docte concluzii sau am recitat cel mai simțitor epitaf. Și apoi...
Apoi nimic.
Apare altă dramă, altă poveste sfâșietoare în care suntem participanți activi/pasivi prin intermediul tastelor, pereților de Facebook sau a live-urilor prin care să arătăm unei audiențe invizibile și eterice implicarea noastră.
Din tragedia acestui sfârșit de an mi-aș dori să rămână multe.
Lecția că a părăsi un loc de muncă bazându-te pe promisiunile unuia sau altuia că urmează ”noi proiecte” este o loterie, în care numerele câștigătoare sunt mai puține decât oamenii de caracter cu care intri în contact.
Lecția că singurătatea poate primi numeroase definiții în funcție de dezvoltarea tehnicii din jurul nostru, dar ea rămâne o povară pentru bărbați și femei.
Lecția că dacă ții la cineva îl cauți până dai de el, iar dacă îi dai un mesaj din simplă obligație să știi că există un ”spam” pentru oameni, se cheamă ”cunoștințe” și acolo e locul tău.
Mi-aș dori să fi învățat multe din toate dramele pe care le analizăm la ”lumina” ecranului telefonului sau tabletei. În acest caz, cea mai importantă lecție ar fi ”Să nu mori ca Țopeasca!”
Și fiecare să înțeleagă ce o vrea din ea atunci când ia deciziile care îi vor guverna în continuare viața.
Recomandările noastre
