Sutele de tineri români au venit în Spania pentru a fi alături de familiile lor, plecate din ţară în căutarea acelui scop comun: un statut financiar mulţumitor. Elevă la un liceu din Alcalá de Henares, Laura Herţan are 17 ani şi a venit în Spania la începutul anilor 2000. Acum mai are doi ani până la examenul Bacalaureat şi după aceea doreşte să urmeze şi cursurile unei facultăţi. Cu toate acestea, unul dintre cele mai mari planuri ale acesteia este legat de reîntoarcerea în România.
Florian Pantazi: La ce vârstă ai ajuns în Spania? Laura Herţan: Am ajuns aici când aveam nouă ani. Mai întâi, a venit tata, în Coslada, apoi am venit eu şi cu mama. După o jumătate de an ne-am mutat în Alcala de Henares. Pe urmă, au sosit şi celelalte rude din Botoşani, adică unchiul, mătuşa, verişoarele. Anul acesta am împlinit 8 ani de rezidenţă în Spania. Cu ce speranţe ai plecat de acasă? Am venit aici pentru o viaţă mai bună şi ca să fiu alături de tata. Spania mi se părea o ţară bogată, îmi doream, ca toate fetele, cred, mai multe haine, mai frumoase, visam la bijuterii. Câte dintre speranţele de la plecare ţi s-au împlinit până acum? Absolut toate. Cât de diferită ţi se pare viaţa unui adolescent spaniol faţă de un adolescent de la noi? Cred că aici este mult mai strict: în România, adolescenţii au mai multă libertate, mai ales din ce îmi spun prietenii mei nou-veniţi. Aici, de exemplu, la discoteci regulile sunt stricte: n-ai voie să bei până la 18 ani. La şcoală, în România se lipseşte, se fac multe absenţe. Aici, dacă lipseşti, şcoala trimite mesaj părintilor, acasă: "fiica dvs. a lipsit de la ore". Te înveţi să fii mai serios. Dacă lipseşti prea mult, nu ţi se încheie situaţia şcolară. Iar şcoala interacţionează mai bine cu părinţii, decât la noi. Ţi-a fost greu să te acomodezi cu stilul de viaţă din Spania? Absolut deloc, mulţumită spaniolilor. M-au ajutat să mă acomodez, să mă simt bine. Dacă nu ştiam limba, nu se uitau urât. Profesorii au fost foarte înţelegători cu toţi colegii mei din România. Dacă nu ştiam un cuvânt erau răbdători şi ne desenau pe tablă până înţelegeam. Profesoarele au fost surprinse că eu înţelegeam aproape tot ce spuneau şi au întrebat-o pe mama dacă m-a dat la ore speciale. Le-a răspuns că nu, dar că în România obişnuiam să mă uit la telenovele. Mi-a plăcut limba spaniolă, nu am avut nevoie de ore speciale aici. Ai fost acceptată uşor de noii tăi colegi din Alcala de Henares? Colegii erau încântaţi, fiind interesaţi de cultura românească. Mă întrebau cum este în România, erau foarte curioşi. Mergem împreună la un burger, la cinema, la sfârşitul trimestrelor mergem cu toţii să ne distrăm. Am fost invitată acasă la ei, la petreceri, la aniversări. Ai avut şi experienţe negative de când eşti aici? Da. Sufeream fiindcă eram departe de bunica mea, care a rămas în ţară. Se făceau, câteodată, glume în clasa, pe seama românilor. A fost odată vorba despre o melodie urâtă despre români, au început toţi să o cânte. Nu-şi dădeau seama că mă rănesc. Unii profesori nici nu ştiau că sunt românca, dar pe mine m-a afectat. În afară de asta, nu am avut nicio problema. Colegii, adică băieţii, respectă fetele în general. Sunt bine educaţi. Ce poţi să le povesteşti colegilor tăi din România despre sistemul de învăţământ spaniol? Nu există examinări orale aici. Toate examenele sunt scrise, dar nu de tip grilă. Chiar astăzi, am avut un examen de limba spaniolă. Examinările sunt frecvente. După 2-3 teme se dă câte un test. Impresia mea este ca sistemul este clar şi bine organizat. Care sunt planurile tale de viitor? Lunea trecută mi-am ridicat diploma de 10 clase şi doresc să termin cu bine ultimele două clase de liceu, să-mi iau Bacalaureatul. După aceea, mi-ar plăcea să dau la o facultate de tehnologie, iar dacă media nu va fi destul de mare, voi urma cursul de formare profesionala de doi ani, după care voi da din nou la facultate. Îmi place mult fizica şi desenul tehnic. După studii aş vrea să mă întorc în ţară. Toţi sperăm să plecăm acasă. Am venit cu gândul să ne întoarcem după câţiva ani. Ne construim o casa acolo, încetul cu încetul. Mă gândesc că o să-mi fie greu, fiindcă ne-am obişnuit cu viaţa de aici, dar sper că o să fie bine şi la noi acasă.
Recomandările noastre
