În această privință, notăm specificul american, de vreme ce Statele Unite sunt singurele care au stabilit public un „cadru de performanță”: la 200.000 de morți, vom fi fost „perfecți” (ca să reluăm retorica lui D. Trump), iar dacă eșuăm, vom fi la în jur de 2 milioane. Un fel de a revendica un succes cu “numai” 300 – 500.000 de morți?

„Blame game” sau căutarea unui țap ispășitor

În acesta logică de performanță comparată, „blame game” (practică ce constă în a acuza pe un altul pentru a se dezvinovăți) merge bine.

În Franța, destul de repede, au fost identificați candidații la titlul de neinvidiat de „vinovat”. Președintele și guvernul, bineînțeles, Consiliul științific și profesorul Raoult, de asemenea, și în fine „francezii”, arătați cu degetul pentru nerespectarea izolării (cu variantele centrate pe „suburbii” sau „parizienii din Île de Ré”).

Narațiunea care va prevala în final va desena peisajul învingătorilor și perdanților (politici).

Cine „face bine?”, cine „are dreptate?”, cine „a prevăzut?”: tot atâtea dimensiuni ale unei narațiuni a performanței sau a „a face bine” care sunt înainte de orice alimentate de grija, la scară națională, de a pregăti urmarea.

China lansează războiul informațional

Globalizarea înfruntării narațiunilor înseamnă de fapt să te învârți în jurul unui actor central: China. Din motive interne de stabilitate socială și externă de prestigiu internațional, autoritățile chineze au dorit foarte repede să deturneze atenția de la originea geografică a virusului.

Brutal, China și-a modificat deci profund doctrina tradițională în materie de dezinformare și influențare (în general centrată pe intern pentru a promova concordia și încrederea în autorități) pentru a adopta o abordare pe care am putea-o numi „pe model rusesc”, constând în a ataca adversarul pentru a genera polemică în cadrul opiniilor publice externe.

O „rusificare” a obiectivelor, dar fără metodă: influența chineză continuă să opereze potrivit unei doctrine și unor reguli de angajament specific.

De exemplu, utilizarea deschisă a rețelelor diplomatice (conturile de Twitter ale ambasadorilor, de exemplu) diferă de logica tradițională de ‘astroturfing’ rusească, care constă în a nu apărea cu fața descoperită.

Această „rusificare” a influenței digitale chinezești s-a dovedit plină de consecințe.

Aici paralel cu „blame game”-ul cam infantil lansat de președintele Trump privind „chinese virus” (la care au răspuns intoxicări privind o pretinsă „origine americană”, apoi europeană, a virusului), autoritățile chineze au alimentat forțat jocul comparațiilor (în favoarea lor) în lumea întreagă.

Punând în scenă ajutorul lor pentru Italia, de exemplu, au scos în evidență slabă solidaritatre europeană („diplomația măștii”, care nu s-a limitat la Europa).

PAGINA ANTERIOARA CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE