O barcă cu motor leagă întruna malurile, încărcată cu desagi, ca și cum ar țese o plasă în care se prind ba mușterii grăbiți în drumurile lor, ba comercianți alergând după himera profitului.

E nouă dimineața și ceașca fierbinte își întinde agale toți rărunchii, aruncându-mi disprețuitor aburul.

Un domn între două vârste se așează la câteva scaune mai încolo, chemând-o pe stăpâna care știe cel mai bine câte lingurițe cu vise încap într-un ibric. Se cunosc, îmi dau seama. Vecini de scară, aflu un pic mai târziu.

Ea pune Luna în sertarul furculițelor și dă drumul Soarelui să anunțe meniul pe ziua de azi. El cu ziarul celor mai vechi știri, căci ecoul uscatului ajunge mai greu la întâlnirea cu marea.

În fiecare dimineață, același ritual. Turcoaica, tomnatecul, cafeaua.

– De când vă cunoașteți?

Am îndrăznit să intru în vorbă cu berbantul.

– De 20 de ani. Prietenia noastră e pecetluită de valuri!

Îmi dau seama că apele sunt adânci, iar eu nu am suficient curaj să mă arunc într-o poveste care mi-ar mânca toata ziua, cu siguranță. Aleg să tac. Am de-a face cu un poet de gazetă județenă, culegând scoici de prin toate ungherele sufletelor, transformând orice gând în patimă.

Terasa e pustie. O pisică se foiește printre picioarele noastre și se alege, în cele din urmă, cu premiul unei cozi de pește. Coșul de gunoi plânge.

E sâmbătă. Un vapor rupe orașul în două, umilind acoperișurile cu un vuiet prelung. Se întețește vântul, umbrelele dansează, scuturând pofticioasele farfurii, înlănțuite ca la promenadă. Grataragiul trezește cărbunii și dă ordin fumului să intoneze imnul pe care deja îl întrevede, al după-amiezei împăciuitoare. Ultima sorbitură îmi alungă iremediabil gândul solitudinii, contând numai pe curiozitatea pașilor care mă așteaptă.

– Așa să fie!…

Mă ridic, nu înainte de a plăti duduii, care se preface că n-are timp de sporovăieli. O văd apoi că s-a lipit de ochelarii sărbătoritului.

Nu-l mai interesau virgulele…