Pentru noi, copiii crescuţi pe malul Dunării, Ziua Marinei era una dintre cele mai importante sărbători ale anului. La fel de importantă precum Ajunul Crăciunului. Pentru amândouă ne pregătem din timp cu acelaşi sârg.

Pentru Crăciun, ne adunăm mai întâi ceata cu care urma să plecăm la colindat, care nu rămânea aceeaşi de la an la an, pentru că unii creşteau şi nu mai erau de mers cu colindul, că deveneau ditamai măgădăii, iar din urmă creşteau alţii, pe care nu-i mai puteai lăsa acasă, că oricum se ţineau şi singurio după noi. Apoi, aliniaţi cuminţi şi foarte serioşi lângă gardul fostului hipodrom, pe care acum nu se mai alerga cu caii, începuseră să se construiască blocuri, repetam colindele ce aveam să le cântăm pe la porţile celor din cartier. Ne primeau toţi, pentru că încă era acea bunătate a cartierului mărginaş, în care toată lumea se cunoaşte şi se ajută cu toată lumea.

Cântam sub bagheta lui vără-miu, care altminteri era complet afon, dădea şi el din mâini în faţa noastră, fără ca mişcările să aibă legătură cu „O, ce veste minunată”, sau „Sculaţi, sculaţi, boieri mari”, dar era cel mai mare dintre noi şi nuieluşa pe care o folosea în chip de baghetă durea chiar şi prin hainele groase. După cântare, ne pregăteam biciurile, buga, pocnitorile cu clor amestecat cu pucioasă sau răzuiam gămăliile de la beţele de chibrit, dar alea nu pocneau aşa de tare cum pocnea clorul.

Ziua Marinei era Crăciunul nostru de vară, pe care îl aşteptam cu sufletul la gură şi pentru care ne pregăteam poate ceva mai mult decât pentru Sărbătoarea Naşterii Domnului. Dacă pregătirile noastre pentru colind durau o săptămână, o săptămână şi ceva, practic, pentru Ziua Marinei, pregătirile începeau de pe la începutul lui mai, când se mai încălzea apa la Dunăre şi mergeam la baie.

Jucam ore în şir corcodeii, un fel de prinsa pe sub apă, în care cel care rămânea trebuia să „i-o dea” unuia dintre ceilalţi trei participanţi, că nu se juca decât în patru, atingându-i pe sub apă vârful capului. După ce ne plictiseam de joc, treceam Dunărea înot, până pe malul celălalt, în Insula Mare, riscând să fim văzuţi de câte cineva din cartier şi pârâţi acasă, unde ne aştepta o pedeapsă zdravănă de la părinţii speriaţă: „Mă, vrei să te îneci, să ne nenoroceşti pe toţi?”

Nici nu ne dădeam seama că, de fapt, ne pregăteam pentru Ziua Marinei. Pentru cel mai frumos moment al ei, care era pentru noi jocul marinăresc la care puteau participa şi copiii. Eram chiar şi mai câştigaţi, deşi nu ne dădea nimeni un bănuţ sau mere ori nuci, pentru că iarna, pe Moş Crăciun, ori măcar pe Rudolf, trăgând sania lui minunată, nu-i văzusem niciodată, treceau ori când eram plecaţi cu colindul, ori după ce adormeam cu gândul la ei, găseam doar câte o jucărioară sub pom sau pe pervazul ferestrei îngheţate.

Vara, de Ziua Marinei, îl vedeam aievea pe Neptun, cu toiagul de alge şi coroana pe cap, înconjurat de nimfe, care era adus de o şalupă din larg şi cobora pe cheu, în faţa noastră, care priveam cu gurile căscate. Ceata noastră năvălea, împărţind coate şi punând piedici altor copii, din alte cartiere, încă de dimineaţă pe malul Dunării, să prindem locuri bune în faţă la Gara Fluvială, în dreptul căreia se desfăşurau festivităţile, geloşi pe copiii ai căror părinţi erau ştabi şi puteau să stea sus, la balcon, de unde se vedea, cred, foarte frumos totul. Dar noi eram mai câştigaţi jos, pentru că dacă voiam, puteam să şi punem mâna pe Neptun.

După ce defilau marinarii în acordurile muzicii militare, în plutoane sfârtecate de privirile mamelor şi rudelor ca să-şi recunoască băiatul sau nepotul care făcea armata „la marină” şi apoi defilau vapoarele în sunete lungi de sirene care ne asurzeau, urma primul moment încântător: aveam voie să urcăm pe nave, inclusiv pe cele militare, unde primeam ciocolată, bomboane sau limonadă rece şi puteam să învârtim cât vrem de manivelele de la tunuri şi mitraliere.

Jocuri marinăreşti de Ziua Marinei: prinsul raţei prezidenţiale

Urma al doilea moment, pe care toată lumea, cu mic, cu mare, îl aştepta cu încântare: jocurile marinăreşti. Mai întâi, concursul de bărci, pe mijlocul Dunării, unde participau numai marinarii, iar noi, de pe mal, hăuiam în ritmul vâslelor, să-i încurajăm. După care urma mersul pe şcondru, un stâlp de telegraf, pus orizontal, la pupa şi la prova câte unui şlep, ieşit mult deasupra apei. Era uns cu catran şi aluneca. Participau atât marinari, cât şi băieţii mai mari de prin cartiere. Noi eram prea mici să fim primiţi.

Premiul era generos. Cine reuşea să-şi ţină echilibrul până în capăt şi să smulgă steguleţul aflat acolo, câştiga un purcel. După care venea momentul nostru. Adică proba la care puteam participa şi noi, copiii. Prinsul raţelor. Ne dezbrăcam în chiloţi, ne îngrămădeam pe marginea apei, cineva dădea drumul la nişte raţe şi, la un fluier al unui marinar, săream toţi în apă, să le prindem. Înotam după ele până dincolo de mijlocul Dunării. Mulţi se întorceau pentru că le era frică sau oboseau. Crăpam de invidie când, fix în momentul când credeai că ai prins raţa, apărea câte unul de sub apă şi punea el mâna pe ea. Că raţa este mai uşor de prins dacă vii pe sub apă, fără să te vadă, decât dacă o sperii venind pe deasupra.

Se zvonea că degeaba le prindeai, că tot ţi le luau înapoi când ieşeai din apă. N-am putut afla niciodată dacă este adevărat, pentru că niciodată gaşca noastră nu a prins vreo raţă, chiar dacă ne apropiam de ele pe sub apă. Mergeau de ziceai că sunt şalupe cu motor. Fiecare înota în stilul său, pe care îl credea că i se potriveşte cel mai bine ca să prindă raţa.

Amintirile astea m-au năpădit după atâţia ani anul acesta, de Ziua Marinei. Evident, nu am mai sărit în Dunăre să înot după vreo raţă, dar m-am uitat la televizor la alţii cum se străduiesc să o facă. Candidaţii la prezidenţiale, bunăoară. Au sărit, nu, nu în Dunăre, că n-au curajul ăsta, ci în mulţime, baie de mulţime, cum se zice, participând şi ei la jocul marinăresc: „Prinde raţa”. Şi nu orice fel de raţă, ci raţa prezidenţială, pe care dacă o prinzi, nu ţi-o mai ia nimeni, cel puţin cinci ani.

La fel ca şi noi odinioară, fiecare a înotat în stilul care să-l facă să apuce raţa prezidenţială de-un copan. Elena Lasconi a adoptat o „voinicească”, crawl pe piept cum îi spune în termeni tehnici, şi a dat voiniceşte din mâini la UNTOLD. Scumpă tentativa de prindere a raţei prezidenţiale, pentru că s-a ales şi cu o amendă, deoarece a pus semne pe Drapel, ceea ce este interzis de lege.

Ciucă al nostru a luat-o uşor, scriitoriceşte, în stilul „broascuţă”, bras cum îi spune la competiţiile de nataţie, şi s-a mişcat în stânga şi în dreapta după raţa prezidenţială într-o horă pe malul mării. Seara cică ar fi avut un program lejer, de vară, cu mânecă scurtă, precum şpriţul rece. S-a întâlnit cu preşedintele Iohannis la Neptun, aflat şi el în scurta vacanţă. Vă daţi seama, dacă pentru Iohannis 10 ani sunt o scurtă vacanţă, cât înseamnă o vacanţă adevărată? Întâlnirea s-a desfăşurat în spatele porţilor închise, aşa că nu ştim în ce stil au înotat.

Marcel Ciolacu, la rându-i, n-a înotat deloc. Doar a călcat apa, că nu se cuvenea să strice solemnitatea de la Văratec cu clipocit de apă. Apoi a făcut pluta, că, deşi cu o zi înainte, purtătorul de cuvând al PSD spusese că va face după slujbă un anunţ foarte important cu privire la prezidenţiale, Marcel a anunţat că nu anunţă nimic. A venit doar la slujbă. La casa lui Eminescu din apropiere nu cred că l-au dus, că e în paragină.

Despre ceilalţi candidaţi nu ştiu pe unde au înotat după raţa prezidenţială. Dar pe cei pe care i-am văzut, ca vechi înotător de la Dunăre, sincer, dacă se desfăşoară pe bune jocul marinăresc, niciunul nu are nici muşchi, nici suflu să prindă raţa prezidenţială.