Viorel Hrebenciuc m-a contactat săptămîna trecută în calitatea mea de Istoric al Clipei postdecembriste, pentru a mă întreba unde să-mi trimită o carte cu dedicație.
Pietonii nu ne-au aruncat nicio privire în timp ce coboram pe Calea Victoriei, unul dintre bulevardele principale ale Bucureștiului. Am trecut de porțile Cotroceniului, am străbătut o alee circulară pînă în curtea palatului, unde am fost salutat de «garda pretoriană» a președintelui, cum îi spuneam eu, membrii ei avînd cu toții peste un metru optzeci, purtînd uniforme şi căști prusace de secol XVIII, mai potrivite pentru scenă decît pentru pază. Am intrat în anticameră şi apoi, la momentul indicat în sala ceremoniilor. Momentul părea scos dintr-o operetă de Victor Herbert. Ofițerul de protocol, cu palmele asudate, era încordat.
Mi-am uitat replica de deschidere: «Bună dimineața, domnule președinte», iar Iliescu şi-a uitat-o pe a lui. Pînă la urmă, am trecut de moment cu magicele cuvinte: «Domnule preşedinte, am onoarea și privilegiul de a-mi prezenta scrisoarea de acreditare semnată de președintele William Jefferson Clinton, care mă desemnează în funcția de ambasador al Statelor Unite în România și scrisoarea de revocare a predecesorului meu, ambasadorul John Davis». Nu era un scenariu greu de urmat. În timp ce blițurile se declanșau, iar camerele filmau, am parcurs cei opt pași și i-am dat președintelui Iliescu scrisoarea. Protocolul revizuit cerea ca acest lucru să fie executat cu ambele mîini. Așa că am împins scrisorile spre președintele Iliescu, ținîndu-mi ambele mîini întinse, iar acesta le-a acceptat cu amîndouă mîinile. Asta a fost!”
Am reprodus în extenso această descriere nu fără o anume invidie pe Alfred H. Moses, care fără a fi de meserie scriitor, și mai ales fără a fi rău cu noi, a reușit să surprindă cu ironie duioasă contrastul gogolian dintre fațadă și esență tipic realităților moldo-valahe.
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
