Iosif Broz Tito a fost unul dintre cei mai entuziaşti susţinători ai lui Stalin. Modelul sovietic a fost aplicat în integralitate în primii ani după cel de-al Doilea Război Mondial pe teritoriul Iugoslaviei eliberate de forțele de partizani conduse de liderul comunist.

 Celelalte state-satelit au avut nevoie de sprijinul masiv al armatelor şi consilierilor sovietici pentru a instaura un regim de dictatură, dar nu şi Iugoslavia, prestigiul lui Tito şi al Partidului Comunist fiind suficient cât să înlocuiască cu succes tancurile ruseşti. Tocmai aceste coordonate istorice au dus la ruptura din 1948. Tito dorea să fie tratat ca un aliat, nu ca un simplu instrument de către liderul de la Kremlin. Pretenţiile sale l-au deranjat evident pe Stalin. În plus, conducătorul iugoslav era favorabil constituirii unei federaţii a statelor balcanice, o uniune a slavilor din Balcani, rolul principal fiind jucat de Belgrad.

„Pășirea pe calea naționalismului”

Concretizarea proiectului ar fi dus la apariţia unui al doilea centru de putere în lagărul comunist, perspectivă inacceptabilă pentru Uniunea Sovietică. Tensiunile au fost amplificate și de intervenția - niciodată recunoscută - a Iugoslaviei în războiul civil din Grecia, văzută ca o provocare inutilă la adresa britanicilor și americanilor. În a doua jumătate a lunii iunie 1948 se desfăşoară în ţara noastră o consfătuire a Biroului Informativ al Partidelor Comuniste (Kominformul, organizaţie care a succedat Komintern- ul, desfiinţat în 15 mai 1943 de Stalin, şi care a avut prima întâlnire în luna septembrie 1947, în localitatea poloneză Szklarska Poreba) fără participarea comuniştilor iugoslavi. La finalul discuţiilor, par ticipanţii la consfătuire dau publicită ţii un comunicat de presă în care acuză făţiş partidul condus de Tito de „ruperea tradiţiilor internaţionaliste” şi „păşirea pe calea naţionalismului.”

„Elementele sănătoase” din sânul Partidului Comunist

Decizia de a se lipsi total de sprijinul „forţelor revoluţionare” conduse, evident, de Uniunea Sovietică, „poate să ducă numai la degenerarea Iugoslaviei într-o obişnuită republică burgheză, la pierderea independenţei Iugoslaviei şi la transformarea ei într-o colonie a ţărilor imperialiste”. Cu toate acestea, Biroul nu „se îndoieşte că în sânul Partidului Comunist din Iugoslavia sunt destule elemente sănătoase care să rupă cu naţionalismul”1. Siguranţa lui Stalin s-a dovedit nefondată. „Elementele sănătoase” nu au fost foarte multe, cei câțiva susținători fiind izolați și arestați, iar unii dintre ei executați. Chiar şi aşa, isteria antititoistă nu putea fi oprită. Iar unii dintre cei mai vehemenţi adversari ai lui Tito au fost şefii Partidului Muncitoresc Român. Liderul de la Belgrad nu mai era un „înţelept om de stat” sau un „eminent conducător de oaste”2.

Dej, obligat să citească raportul de „înfierare” a regimului iugoslav la consfătuirea din Ungaria

Primirea triumfală din decembrie 1947 a fost dată uitării şi înlocuită cu invective şi acuze grave, iar tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală semnat cu acea ocazie a fost denunţat doi ani mai târziu, la 1 octombrie 1949. Gheorghe Gheorghiu- Dej vorbește despre imposibilitatea unei țări de a „construi socialismul” fără ajutorul Uniunii Sovietice și a celorlalte state comuniste, finalitatea unui asemenea demers „înseamnă a expune ţara robiei împrumuturilor capitaliste de tipul planului Marshall, a duce ţara pe calea capitalismului, a trăda socialismul şi a trăda independenţa naţională.”

FOTO;Gheorghe Gheorghiu - Dej și Ana Pauker l-au înfi erat cu „mânie proletară” pe Tito

„Abandonarea principiilor marxistleniniste”

Un an mai târziu, Dej va fi obligat să citească raportul de „înfierare” a regimului iugoslav la consfătuirea din Ungaria. Tonul va fi mult mai dur, vorbind de faptul că „această clică ( a lui Tito – C.O. ) a vândut Iugoslavia şi popoarele Iugoslaviei monopoliştilor americani, a lichidat suveranitatea de stat, independenţa naţională şi ultimele rămăşiţe ale libertăţii, instaurând un regim de sălbatică teroare, de tip Gestapo”.3 La rândul ei, Ana Pauker deplânge „abandonarea principiilor marxist- leniniste” şi consideră că lichidarea „regimului sectarist şi birocratic” din Iugoslavia nu poate fi decât o „chestiune de viaţă şi de moarte”.

FOTO; Tito s-a născut pe 7 mai 1892 la Kumrovec, în nordul Croației, și a murit pe 4 mai 1980 la Ljubljana, Slovenia

Ședința de prelucrare

În şedinţa Biroului Politic din 2 iulie 1948, Teodor Rudenko prezintă situaţia pe care a descoperit-o în urma vizitei efectuate în ţara vecină. Acesta a observat existenţa unui „mit al lui Tito (...) Tito este peste tot, scris peste tot, se vorbeşte despre el peste tot, se vede şi în locurile unde nu ar trebui” 4. Contrastul era vizibil în raport cu ţările din zona de influenţă sovietică, unde Stalin domnea nestingherit, ceilalţi conducători neavând parte de acelaşi tratament, de aceeaşi baie de elogii. La o ședință de prelucrare a rezoluției Biroului Informativ, I. Chișinevschi denunță poziția ambivalentă a Iugoslaviei, spunând audienței că „nu poți fi prieten al socialismului și, în același timp, dușman al Uniunii Sovietice. Aceasta este una dintre gravele greşeli criminale manifestate de conducătorii iugoslavi”5.

„Clica lui Tito a lichidat regimul de democrație populară”

Aşadar, piatra de hotar era fidelitatea faţă de sovietici. În acest sens, „rezoluţia Biroului Informativ (...) a însemnat o cotitură salvatoare în orientarea şi activitatea întregii mişcări revoluţionare mondiale. S-a sădit mai adânc în conștiința comuniștilor și a tuturor muncitorilor ideologia internaționalismului proletar și ideea luminoasă că atașamentul față de Patria Socialismului, U. Sovietică, este piatra de încercare și criteriul internaționalismului”6. Acelaşi mesaj îl transmite şi V. Luca, participant, alături de Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu- Dej, la consfătuirea Biroului Informativ de la sfârşitul lui iunie 1948.

„Iugoslavia a devenit o țară marshallizată”

Orice legitimare a ideii că „o ţară mică, înapoiată din punct de vedere industrial, înconjurată de inamic, izolată de U.R.S.S., de ţările democratice, ar putea construi socialismul este o demagogie, o minciună, o teză anti-marxistă, antileninistă”. Face și un bilanț al activității lui Tito, rezultatele fiind eminamente negative: „clica lui Tito a lichidat regimul de democrație populară și a instaurat în Iugoslavia un regim fascist”, „sectorul de Stat nu este un bun al poporului, el este un sector al capitalismului de stat pus în slujba capitalului străin”, „dictatura teroristă de clasă împotriva maselor muncitoare se exercită în folosul capitalului străin şi a propriei burghezii”, „Iugoslavia a devenit o ţară marshallizată”, iar „politica externă a clicii lui Tito este un model de politică antisovietică de cea mai mârşavă speţă.” Apoi, îşi dă seama că „lupta nu va fi uşoară având în vedere popularitatea lui Tito (...), dar nu putem admite, ca pe baza popularităţii, cineva să trădeze poporul (...) şi să transforme Iugoslavia într-o colonie angloamericană, încadrată în planul Marshall şi în doctrina Truman.”

Pericolele care amenință partidul

Dincolo de uşoara contradicţie - popularitate şi popor trădat – îngrijorarea legată de posibila contaminare nu era falsă. Același Chișinevschi avertiza asupra pericolelor care amenință partidul, datoria membrilor de partid este să fie „necruțători față de orice curent străin, să combatem naționalismul. Să ne pregătim pentru a-l combate, să întărim Partidul, să întărim critica şi autocritica de jos până sus”. În acest sens, o hotărâre a PMR din 1950 avea în vedere întărirea zonelor de graniţă, concentrarea la frontieră a unui „număr mare dintre cei mai buni activişti ai PMR”, „ascultarea emisiunilor în limba sârbă a posturilor Timişoara, România Liberă”, revizuirea în aceste zone de la graniţa cu Iugoslavia a „compoziţiei sociale şi politice (...) până la ultima unitate. Vor îndepărta toate elementele străine şi duşmănoase, vor transfera elementele slabe şi necorespunzătoare şi vor concentra în această regiune elemente muncitoreşti, cadre de stat verificate, ridicate politiceşte şi pregătite din punct de vedere profesional”.

Deportarea în Bărăgan

La punctul 7 din hotărâre se specifică faptul că „se va curăţa un teritoriu de cel puţin 25 de km de la graniţa iugoslavă de toate elementele dăunătoare şi suspecte: chiaburi, titoişti, hitlerişti, legionari, macedoneni suspecţi, şovinişti unguri, sionişti, sectanţi, ofiţeri reacţionari deblocaţi, funcţionari comprimaţi”7. În curând aveau să înceapă operaţiunile de deportare în Bărăgan. Toate aceste măsuri ar fi trebuit să „creeze o astfel de stare de spirit în populaţia muncitoare din această regiune, încât ea să devină o forţă activă de luptă, un obstacol viu prin care să nu poată pătrunde agenţii trimişi de Tito în Republica Populară Română şi să creeze o atmosferă imposibilă pentru existenţa şi influenţa agenţilor titoişti camuflaţi pe teritoriul R.P.R.8”.

FOTO; Tito s-a remarcat pentru „bravura” din Primul Război Mondial

Procesul „trădătorilor și spionilor titoiști”

Criza Tito-Stalin a fost şi un bun prilej pentru eliminarea din Partid a membrilor cu probleme sau cu trecut „pătat.” În urma anchetelor Comisiei de Verificare, Gheorghiu- Dej a putut raporta cu mândrie excluderea din rândurile PMR a „elementelor străine și dușmănoase care au pătruns în partid în perioada când partidul a crescut rapid numericește”. O altă caracteristică a rupturii sovieto-iugoslave a fost „demascarea spionilor titoişti” şi punerea lor sub acuzare în cadrul unor procese-spectacol. Cele mai cunoscute victime au fost Laszlo Rajk în Ungaria - fost ministru de Interne şi ministru de Externe la momentul arestării şi Traicho Kostov în Bulgaria - preşedinte al Consiliului de Miniştri, condamnaţi şi executaţi în 1949. „Mașinațiuni scelerate ale bandei titoiste”9 au fost descoperite și în România. Între 1-7 august 1950 s-a judecat în Capitală procesul aşazişilor „trădători şi spionilor titoişti.” Conducerea U.A.C.D.S. - Uniunea Asociaţiilor Culturale Democratice Slave - era acuzată, în principal, că a militat şi activat pentru desprinderea Banatului de România.

„Vigilența poporului muncitor”

Aşa cum era de aşteptat, acuzaţii şi-au recunoscut vina, un nou prilej pentru aparatul de propagandă să sublinieze „vigilenţa poporului muncitor” - „procesul a demonstrat odată mai mult complotul împotriva păcii urzit de miliardarii americani, cu complicitatea slugilor lor titoiste. După eșecul agenturilor lui Rajk, Kostov, Koci Dzodze10, vigilența poporului nostru muncitor și a organelor de stat a adus o nouă contribuție la cauza păcii, trimițând în fața judecății banda de trădători și spioni titoiști, dușmani de moarte ai socialismului și ai păcii”11. S-au pronunţat două condamnări la moarte şi alte două condamnări la muncă silnică pe viaţă.

Aparent, un final fericit

Isteria antititoistă avea să se domolească după moartea lui Stalin, în 1953. Doi ani mai târziu, Hrușciov va merge în vizită în Iugoslavia. Același gest de prietenie îl va face și Iosip Broz Tito un an mai târziu, deplasându-se la Moscova. Și România va relua legăturile cu țara vecină. Aparent, un final fericit. Însă, dacă ne gândim la victimele nevinovate, la persoanele deportate, persecutate și anchetate abuziv, ne dăm seama că, de fapt, sfârșitul a lăsat în urmă doar sânge și deznădejde. Așa cum îi stă bine unui regim totalitar, unui regim în care libertatea este o marfă prea scumpă pentru a fi strigată în stradă. Și ce minunat este, totuși, atunci când sunt unii dispuși să plătească acest preț.