În urmă cu o săptămână s-a stins din viață, la 88 de ani, Ion Voinescu, legendarul portar al Stelei. În rândurile de mai jos, vă împărtășim amintirile lui Marian Nazat, avocatul îndrăgostit iremediabil de sportul-rege, care, în urma unei vizite particulare acasă la cel alintat „Țop”, a avut privilegiul de a asculta, pe viu, câteva dintre poveștile nemuritoare ale fotbalului românesc.

Să fie vreo doi ani de când l-am vizitat acasă, împreună cu Marius Mitran. Pregăteam amândoi o carte. Aveam emoții, mă întâlneam, la urma urmei, cu o legendă. Fiindcă Ion Voinescu este și va fi de-a pururi o legendă a fotbalului de la noi. Ne-am apropiat cu sfială de locuință, situată undeva în zona Piața Domenii, o zonă liniștită. O casă cu trei apartamente. Pe cele trei sonerii de la intrarea în imobil, încă două celebre nume: Ilie Greavu și Vasile Zavoda. Vasăzică, un rapidist și doi steliști, dar un singur supraviețuitor…”, își amintește Marian Nazat, avocatul-scriitor.

Dulceață și două degete înțepenite

 „Ne-a întâmpinat d-na Voinescu, o femeie cochetă și încă tânără, o gazdă admirabilă. Pe masa din sufragerie, dulceață și prăjituri, ca pe vremurile de neimaginat azi. Mirosea frumos în încăpere, ca în basmele cu bunici, și totul era într-o ordine și curățenie impecabile. Marele portar s-a ridicat de pe fotoliu și ne-a dat binețe. I-am strâns mâna și i-am fixat cu pri virea palmele: ce degete lungi și noduroase, deformate de atâtea plonjoane, de atâ- tea lovituri primite, de atâtea leziuni suferite. Vreo două degete nici nu se mai mișcau, înțepeniseră. Mâinile lui de care a depins soarta noastră de suporteri… În palmele acestea au stat ani buni speranțele unei lumi întregi de microbiști, ele ne-au înălțat la cer ori ne-au coborât sub pământ. Așa arată palmele unui goalkeeper”.

O umilință care i-a marcat viața

Povestea acestei întâlniri memorabile se înfiripă firesc: „L-am rugat să ne povestească despre șocul cu fotbalul britanic, atunci când CCA a descălecat în Anglia, în 1956… Și despre rivalitatea sa cu Toma, și despre decizia unui politruc de a retrage naționala din preliminariile pentru Mundialul din 1962. Ori despre tribunele pline de altădată”. Totul a curs liniștit, până la ultima mirare: „La sfârșitul întâlnirii, l-am întrebat dacă are regrete la cei 87 de ani. A stat minute în șir până să se destăinuiască. «Da, am unul», a vorbit de departe, de foarte departe. «Eram antrenor cu portarii la Steaua. Abia fusese transferat Duckadam. Nimeni nu-i dădea vreo șansă, dimpotrivă, râdeau de el. Ce să facem, bă, cu dulapul ăsta?, auzeam peste tot. M-am enervat și l-am supus la cele mai grele cazne pe noul venit, l-am înnebunit, iar el a muncit ca un salahor. Helmuth a ajuns titular, iar echipa s-a calificat în finala de la Sevilla. Trebuia să plec și eu. Mi-am aranjat valiza, dar la club mi s-a spus că nu sunt în delegație. Ion Alexandrescu era președintele clubului, jucasem cu el atâția ani, îl consideram un om de onoare. Nici măcar nu a avut bărbăția să-mi comunice în față hotărârea, l-a trimis parcă pe Ienei. M-am întors acasă, am lăsat geamantanul și am fugit la aeroport, să mai vorbesc o dată cu Duckadam. L-am prins la scara avionului și atât am mai apucat să-i zic: Să ai grijă la penalty-uri! Aeronava s-a ridicat, dar eu am rămas la București... Am suferit ca un copil. Asta a fost cea mai grea lovitură pe care am primit-o de-a lungul vieții. Zău dacă meritam așa ceva»”.

Mărturisirea aceasta apăsătoare, exact ca o rană adâncă pentru care nu există nici un leac, l-a impresionat pe Marian Nazat: „Vocea îi tremura legendarului portar, trecutul nu-l slăbea deloc, îl prinsese iarăși în gheare și-l forța la sincerități nevindecate vreodată. El, cel mai mare dintre cei mari, fusese trimis acasă aidoma unui țânc pe care îl duci într-un magazin cu dulciuri și apoi îl gonești de acolo, înainte să guste din bunătățile din rafturi... Dar nedreptățile nu se vor opri aici, uriașului «Țop» îi vor urma alții, fiindcă omul nu trăiește cu adevărat decât propria sa durere, nu și a celorlalți... Dumnezeu să vă aibă în pace, Ion Voinescu!”.

Securitatea l-a torturat din cauza unei oferte din Anglia

Ion Voinescu i-a uimit pe britanici, după un turneu în Anglia, în toamna lui 1956. După un tur-retur între CCA/Steaua și Luton Town, presa din Albion a menționat în dreptul numelui lui Ion Voinescu „remarcat prin reflexe, detentă și elasticitate”. Legendarul portar (1,74 m) al „militarilor” a avut parte în cariera sa de jucător de două oferte incredibile: în 1956 de la Arsenal Londra, iar cinci ani mai târziu, de la campioana Braziliei de atunci, Vasco da Gama.

„Îmi băgau lumini în ochi și țipau”

Însă, regimul comunist din România avea să pună piciorul în prag în cazul „Țop” Voinescu. „Au fost nişte vremuri cumplite... În 1956, Arsenal Londra mi-a trimis o ofertă. Nici nu am avut timp să mă uit peste ea, că m-am trezit cu Securitatea la ușă. Am fost băgat într-o dubă, legat la ochi și dus într-o cămară. Au început să mă interogheze, să mă întrebe de relațiile pe care le am eu peste hotare. Degeaba încercam să le explic că sunt fotbalist, e normal să primesc şi oferte din alte ţări decât România. Se enervau și mai tare, îmi băgau lumini în ochi și țipau. Nu m-au lovit, dar m-au torturat psihic. Am avut norocul să fiu un om tare. Spre dimineaţă mi-au dat drumul, m-au băgat iar în dubă şi m-au adus acasă. Am aruncat la gunoi oferta, oricum nu puteam să o onorez din cauza politicii din acea perioadă. Aveam să rămân în ţară pentru toată viaţa”, povestea Ion Voinescu, în 2014, potrivit ProSport. Goalkeeperul Stelei a bifat și 22 de prezențe în poarta naționalei României, iar la gruparea Steaua, la care a jucat între 1950 şi 1963, a câştigat şase titluri naţionale şi cinci Cupe ale României.

Legendarul portar al Stelei a fost condus marți pe ultimul drum, fiind înmormântat cu onoruri militare la cimitirul „Sfânta Vineri” din București. Ion Voinescu a trecut în neființă joia trecută, la vârsta de 88 de ani, din cauza unui atac cerebral.

 

22 de prezențe a bifat Ion Voinescu în poarta naționalei României