La noi în sat, la Vad (Făgăraş), trâmbiţele mobilizării armatei austro-ungare au început sa sune decuseară şi până în zori au spart tăcerea nopţii, umplând văile de hăuri şi sufletul de spaimă. Patrule de cătane împărăteşti colindau călare satele cu tobe şi surle şi citiau la răspântii porunca de plecare la război.

În noaptea aceea – n-am s-o uit niciodată – de cum începea trompetele să răsune iară, auzeam, din odaia vecină, plânsul mamii jelindu-se, iar tata, din când în când, atâta spunea:

– Nu pot să adorm deloc…

A doua zi, eu, copilul lor, trebuia să plec la război, ca să mor pentru drăguţul de împărat.

Ne-am prefăcut, aşa, că dormim ca să nu plângem unul în faţa altuia, dar, puţin dupa miezul nopţii, mama s-a sculat, zicând că trbuiee să-mi fac bocceaua.

Pe fiecare din lucrurile mele, punându-le în boccea, mama lăsa să cadă lacrimi grele de chin.

Am plecat cu un nod de durere în piept, tot timpul răsboiului apoi, faţa răscolită de durere mută a mamei, mi-a rămas în minte, chinuindu-mă.

Ne-au îmbrăcat apoi cu straie soldăţeşti, ne-au dat o arma şi un sergent major (sergentul major ne-a bătut) şi ne-au încărcat ca pe vite într-un vagon de marfă. Ne-au dus pe frontul rusesc. . .

Viaţa de tranşee o ştiţi: dormeam răzimaţi de parapet, cu picioaiele în apă până la genunchi. Un copilandru, încă din prima zi, a vrut să glumească cu ruşii din faţa noastră, care nu dăduseră până atunci niciun semn de viaţă, ca nişte adevărate cârtiţe ale pământului. Copilandrul a ridicat mâna cu un deget în sus, pe deasupra parapetului ieşind numai degetul. Într-o clipă, s-au auzit zeci de împuşcaturi,şi degetul băiatului a sărit ca în ţăndări, s-a prăfuit; aşa de aproape era de noi frontul rusesc…

L-au dus în spatele frontului pe baiat, l-au judecat de „auto-mutilare” şi l-au legat de un stâlp. Un pluton a primit ordin să tragă, şi aşa l-au împuşcat „ai noştri”, pe băeţandru care glumise cu ruşii…

Am stat acolo, faţă in faţă cu ruşii, aproape doi ani.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE