Ion Cristoiu: Corneliu Vadim Tudor a reprezentat salvarea mea înainte de 1989. De fiecare dată când venea ziua onomastică a Elenei Ceaușescu aveam o problemă: trebuia să găsesc poeți și scriitori care să o omagieze. Conduceam Suplimentul literar al Scânteii Tineretului și, ca toți directorii de reviste literare, fără excepție, aveam această obligație cumplită. Cumplită, pentru că mai ales în ultimii ani ai lui Nicolae Ceaușescu, toți scriitorii care se respectau, fugeau ca dracu de tămîie de iscălirea unor texte omagiale. Trebuie să știți că înainte de 1989 erau două categorii distincte de scriitori oficiali. Unii o făceau din obligație, pentru că erau membri de partid la înalt nivel și nu aveau încotro, iar alții o făceau din oportunism. Corneliu Vadim Tudor făcea parte din ultima categorie.
 
Era o treabă grea…
 
Foarte grea. De fiecare dată când venea luna ianuarie și trebuia să scoatem la Suplimentul Scânteii Tineretului pagini cu omagii la adresa tovarășului Nicolae Ceaușescu și a tovarășei Elena Ceaușescu, era un coșmar. Hai, că la Tovarășmai găseai ce să scrii fără să te faci de rahat, îi dădeau cu Independența, cu august 1968, dar când venea vorba de Elena Ceaușescu era jale! Ce Dumnezeu să  lauzi la Elena Ceaușescu? Mai ales că n-aveai voie s-o lauzi, pentru c-o iubea Tovarășul. Nimeni nu vroia să scrie poezii și articole despre ea. SLAST avea avantajul că publica tineri. Ajunsesem cu unii   tineri, nu dintre cei mai talentați, la o negustorie: O pagină de poezii dedicate Tovarășei contra unei poezii de dragoste publicate ulterior.
Corneliu Vadim Tudor se oferea voluntar?
 
Corneliu Vadim Tudor ne salva cu câte o pagină de poezie despre cât de mamă și savantă era Elena Ceaușescu. Nu trebuia să-l căutăm noi. Venea el de fiecare dată cînd se ivea la orizont aniversarea Tovarășei. De fapt nu venea la noi, la redacție, eram pentru el prea mici, se ducea la redactorul șef al Scînteii tineretului. Numai că nu întotdeauna îi mergea. A existat un moment, cred că prin 1983 sau sau 1984 când Nicu Ceaușescu, cel care aproba Sumarul Suplimentului, a scos pagina de poezii  semnate de Vadim. Nicu Ceaușescu avea o părere proastă despre Vadim. A scos poeziile dedicate de Vadim  Elenei Ceaușescu zicînd că sunt  proaste, că Vadim e un oportunist. Așa mi-a transmis redactor-șef.
 
Se putea întâmpla și așa ceva? Nu era fără precedent? Cum a reacționat Corneliu Vadim Tudor?
 
A doua zi m-am trezit cu Corneliu Vadim Tudor peste mine în birou cu o falcă în cer și una în pământ luându-mă la rost de ce nu-i i-au apărut poeziile. Am fost fericit să-i spun că Nicu Ceaușescu le-a scos. Atunci a jucat și sceneta telefonului. Stai puțin- a răcnit el, o să-l pîrăsc maică-si și a pus mîna pe telefonul de pe biroul meu. – Alo, tovarășa Ceaușescu e pe acolo? A întrebat el, făcîndu-se că vorbește cu cineva din sediul CC,  deoarece el  făcuse un număr la întîmplare. – Nu-i acolo- a încheiat el, trîntind telefonul. Nu-i nimic, o s-o sun de acasă. Acesta era Corneliu Vadim Tudor înainte de 1989…Pe mulți îi intimida cu astfel de șmecherii.
 
Cum a intrat în grațiile noii puteri? Se știa cu Ion Iliescu, cu Petre Roman?
 
În ianuarie 1990, Corneliu Vadim Tudor era mort ca politician, ca gazetar,  ca apariție publică. Făcuse atît de mult rău ca bulan gazetăresc  al  Partidului administrat pe spatele celor care cutezau să nu-l cînte pe Nicolae Ceaușescu, încît numai un moment de iresponsabilitate cruntă a unor Ștabi ai noului regim l-ar fi putut scoate la suprafață. Și acest moment de iresponsabilitate, de crimă față de sănătatea morală a societății l-a avut Ion Iliescu. Prin vara lui 1990, împreună cu Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor au făcut o cerere la guvern pentru scoaterea unei reviste România Mare care să se pună la dispoziția noii puteri pentru a-i ciomăgi pe adversarii politici și din presă ai Puterii FSN-iste. Chiar așa scriau în  Scrisoare. Ajutați-ne să scoatem o gazetă și o să vedeți cel le vom face dușmanilor voștri.
Deci, noii guvernanții înființau organe de presă…

Puțină lume mai ține minte că în 1990 ziarele apăreau ca urmare a bunăvoinței guvernului: El îți aproba cota de hârtie și spațiu tipografic. Țin minte că la Zig-Zag am fost nevoiți să ne mutăm la Alexandria cu tipografia,pentru că în București nu mai aveam voie să tipărim. Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu, prin bunăvoința lui Iliescu, au primit tot ce au nevoie. Sediu, hîrtie, spațiu unde să tipărească, dar mai ale, prin Serviciile secrete,  informații  și documente compromițătoare despre adversarii lui Ion Iliescu. Ion Iliescu și Partidul său aveau nevoie de Corneliu Vadim Tudor ca să le facă treaba murdară. Pentru că Vadim presta ceea ce alte ziare FSN-iste, nu puține la acea vreme, nu făceau! Vadim publica orice murdărie despre adversarii lui Ion Iliescu fără să clipească.
 
Exista o tradiție de la "Săptămâna" când pe vremea lui Ceaușescu erau terfeliți toți dizidenții și se făceau seriale împotriva emisiunilor de la "Europa Liberă". Deci, de fapt, pentru ei nu se schimbase nimic, decât Stăpânul. De fapt, Iliescu îl înlocuise pe Ceaușescu, căci în 1990 SRI era tot fosta Securitate…
 
Într-adevăr a existat în perioada comunistă "Săptămâna", care sub conducerea lui Eugen Barbu și și cu ajutorul lui Corneliu Vadim Tudor a fost portavocea Securității. De multe ori atacau la ordin intelectuali care păreau ostili regimului Ceaușescu. Vreau să înțelegeți că la aceea vreme, Vadim Tudor și Eugen Barbu erau considerați utili, dar nu indispensabili. A existat un moment, în 1989 când Corneliu Vadim Tudor și-a depus carnetul de partid. Ca și Eugen Barbu. Nu a fost un gest de dizidență, ci un șantaj la adresa PCR.
 
Un șantaj sentimental, cu alte cuvinte…
 
Da, era un fel de șantaj sentimental pe care cei doi îl făceau de fiecare dată când nu li se aproba ceva. Îmi aduc aminte de un moment în care Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor au adresat un memoriu lui Nicolae Ceaușescu în care îi cereau să desființeze Uniunea Scriitorilor pentru că se certaseră cu conducerea Uniunii. Ceaușescu a reacționat violent spune-le că nu are de gând să facă așa ceva. La un moment dat, Vadim a fost interzis. Dar nu pentru că scria  împotriva Partidului, ci pentru că-i dăduse lui Nicolae Ceaușescu mari bătăi de cap cu un volum de versuri mai mult decît antisemit, jegos antisemit.
 
Cum l-ați perceput ca adversar, după 1990?
 
Am fost adversari începând cu 1990 și până în anul 2000. M-a atacat pe mine și Evenimentul Zilei la ordinul puterii, în special a lui Ion Iliescu. A făcut-o abject, inventând tot felul de mizerii. Am dus un război gazetăresc cu Vadim. La un moment dat, un colaborator apropiat de al lui Vadim a început în Evz un serial de dezvăluiri cutremurătoare despre omul Vadim Tudor. Nu erau invenții, erau adevăruri, pentru că Tribunul nu era de loc Tribun ca om, ca  bărbat. Speriat de ecoul dezvăluirilor, m-a sunat pentru a mă ruga să nu mai public  acele atacuri care-i făceau mari probleme în familie. Prost cum sunt, am oprit atacurile. Prost, deoarece, lichea cum era, Vadim  n-a fost deloc impresionat de gestul meu. Cînd i-a venit bine m-a insultat din nou.  Marii scriitori  sunt hachițoși, atacă uneori pe nedrept, dar o fac din porniri personale, pentru că li s-a năzărit lor ceva. Vadim a atacat numai și numai pentru a face pe placul Stăpînilor. A servit Puterea indiferent că era vorba de Ion Iliescu, Emil Constantinescu, sau Traian Băsescu. După care la cel mai mic semn că ceea ce cere nu i se dădea, începea să-i înjure. Nu cred că există om care să conteze cât de cât în societatea românească și care să nu fi fost bălăcărit în "România Mare".

Se ascundea mereu în spatele pamfletului! Cît adevăr credeți că era în chestiunea asta?

Da, se spune în aceste zile că Vadim a fost un pamfletar. Cei care trăncănesc asta habar n-au ce-i aia un pamfletar. Vadim a terorizat nu prin verb, ci prin halucinantele născociri despre alții. A intrat cu bocancii în viața personală a altora, a călcat în picioare orice normă de minimă civilizație, a scris lucruri îngrozitoare. Răposata maică-mea îl ura sincer, pentru că scrisese despre mine, negru pe alb, că mai degrabă se c..a maică-mea lîngă un gard decît să mă nască. Cu Stăpînii era însă unsuros, lingușitor pînă la greață. Nu cred să fi fost în istoria presei române un personaj de abjecția lui Vadim.
 
Dar, pe de altă parte, noi cei de la EvZ am avut o contribuție importantă la ruperea coaliției guvernamentale din 1992-1996. Îmi aduc aminte cum îi exasperam, publicând acuzațiile lui Vadim la adresa SUA, europenilor, atacurile antisemite, invențiile la adresa oamenilor politici, cerând guvernului și președinției să ia poziție. La un moment dat s-au săturat…
 
Într-adevăr atunci când a participat la guvernare în Patrulaterul Roșu, Corneliu Vadim Tudor folosea România Mare ca pe un instrument de șantaj și terorizarea adversarilor, dar și aliaților. PRM făcea parte din guvernul lui Nicolae Văcăroiu, dar îl bălăcărea în fiecare număr. Îi lua apărarea lui Iliescu, dar din când în când dădea pagini întregi de ziar cu aventurile amoroase de la Cotroceni. Majoritatea inventate. Am contribuit la ruperea Patrulaterului Roșu preluând toate aceste așa-zise articole gazetărești pentru că am constatat că Ion Iliescu și ai lui erau mai deranjați de preluarea mizeriilor lui Vadim decât de faptul ca acesta le scria.
 
Am scris astăzi un editorial în care spuneam că nu cred că avem motive să-l regretăm ca om politic și gazetar, pentru că nu a contribuit la progresul societății. Ca om, putem spune doar Dumnezu să-l ierte! Sunteți de aceeși părere?
 
Trăim în aceste zile o atmosferă de ipocrizie   rău mirositoare. Mulți dintre cei care au fost umpluți de rahat de către Vadim   vorbesc despre Vadim  ca despre un mare scriitor, un mare  ziarist, un mare patriot.   Astfel de    prostii sunt  motivate cu trimiteri la nevoia de a fi buni creștini. Să ne lămurim. A fi bun creștin   nu înseamnă a  fi iresponsabil. A-l prezenta pe Vadim drept un mare scriitor, un mare ziarist și mai ales un mare patriot, numai și numai pentru că a murit înseamnă a  călca în picioare scara de valori.  Sunt de acord că nu avem de ce să-l regretam pe Corneliu Vadim Tudor ca ziarist și ca om politic. A avut șansa să facă un partid de dreapta, naționalist, modern, dar și-a ratat șansa  transformându-l în remorcă pentru putere. Ca ziarist nu a creat nimic memorabil, a alimentat doar scandaluri și a aruncat cu lături în toată lumea.

Dar ca poet, om de litere?

Pot să vă spun că nici ca poet  nu mi-a făcut o impresie deosebit. Nu avea talent de pamfletar, pentru că pamfletul nu înseamnă înjurătură de mamă. Era mult mai puțin talentat decât Adrian Păunescu, De fapt acesta a fost cea mai mare dramă a lui. Și-ar fi dorit să fie talentat ca și Păunescu. Ca om, spun și eu Dumnezeu să-l ierte și să-l aibă în pază!