Cele scrise și zise sînt valabile și pentru trecerea cu vederea, de presă și de clasa politică, a unuia dintre cele mai importante evenimente dramatice ale lumii de azi : Darea pe față la Conferința de Securitate de la Munchen a disensiunilor tot mai crescînde dintre America lui Trump și Uniunea Europeană a lui Merkel. Intitulată inițial, în 1963, Internationale Wehrkunde-Begegnung (Întâlnirea Internațională a clienților pentru apărare), Conferința e un mare eveniment anual al factorilor de decizie politică și a experților din întreaga lume în chestiuni de securitate. La început au fost invitați doar din Germania, Statele Unite și din alte state membre NATO.

Din 1999 sînt invitate și alte țări din Europa Centrală și de Est, precum și China, India, Iran, Japonia și Rusia. Anul acesta, printre cei 500 de lideri politici participanți s-a numărat și vicepreședintele SUA Mike Pence. Deși invitat președintele Franței, a lipsit. Lucrările conferinței au fost deschise de Klaus Iohannis, în calitate de înalt reprezentant al statului care deține președinția UE, de Angela Merkel, șefa țării care găzduiește Conferința, și de președintele Egiptului, ca înalt reprezentant al statului care deține președinția Uniunii Africane. Se vorbește de o presă prezidențială. Nici măcar această presă nu s-a ocupat de Conferința de la Munchen, deși Klaus Iohannis a fost prezent anul acesta, după ce trei ani la rînd a lipsit, a ținut un discurs și a avut o întîlnire cu vicepreședintele american, și el prezent la Conferință.

Ce să mai spunem de presa independentă! Presa lumii a fost unanimă în a sesiza că reuniunea a fost terenul confruntării dintre America și Uniunea Europeană. Potrivit unei reviste a presei internaționale făcute de Rador, titlurile corespondențelor ating pesimismul în privința relațiilor dintre America și Uniunea Europeană, transformată de Germania într-un al patrulea Reich. Der Spiegel scrie despre Anunțuri tranșante, fisuri adînci, iar Reuters despre faptul că Politicile lui Trump îi unesc pe aliați împotriva sa la Conferinta de securitate de la Munchen.

Citez din depeșa Reuters despre ecourile disensiunilor dintre foștii aliați în rîndurile opiniei publice: „Dubii cu privire la rolul Washingtonului în lume sunt pe cale de a fi resimţite atît de simpli cetăţeni, cît şi de specialişti în politica externă. În Germania şi în Franţa, jumătate din populaţie consideră puterea americană drept o ameninţare, un procent în creştere puternică faţă de 2013, această fiind şi o opinie împărtăşită de 37% dintre britanici, potrivit unui raport al Pew Research Center, cu sediul la Washington, înainte de Conferinţa de securitate Munchen.”

Punctele de gravă disensiune au fost politica față de Iran, gazoductul Nord Stream și atitudinea față de expansiunea Huawei. O imagine a disensiunii ne dă cuvîntarea vicepreședintelui american Mike Pence în chestiunea Iranului: „A sosit momentul ca partenerii noștri europeni să înceteze să submineze sancțiunile Statelor Unite împotriva acestui regim revoluționar criminal.

A sosit momentul ca partenerii noștri europeni să fie alături de noi și de poporul iranian, aliații și prietenii noștri din regiune. A sosit momentul ca partenerii noștri europeni să se retragă din tratatul nuclear cu Iran și să ni se alăture pe măsură ce creăm presiune economică și diplomatică necesară pentru a oferi poporului iranian, regiunii și lumii pacea, securitatea și libertatea pe care o merită”. Reuters descrie răceala cu care a fost primită cuvîntarea Aliatului american și, în general, răceala liderilor europeni față de vicepreședintele în exercițiu, spre deosebire de entuziasmul față de Joe Biden, fostul vicepreședinte: „Succesorul lui Biden, Mike Pence, a fost primit cu tăcere la recepţia în palatul parlamentului bavarez vineri seara, după ce şi-a semnat mesajul: „Vă aduc salutări de la cel de-al 45-lea preşedinte al SUA, preşedintele Donald Trump”.

Vicepreședintele american a luat atitudine și față de cooperarea tot mai strînsă între Germania și Rusia, concretizată în construirea Nord Stream. Replica Angelei Merkel ar trebui să dea fiori rusofobilor de la noi: „Dacă în timpul Războiului Rece (…) am importat mari cantităţi de gaz rusesc, nu înţeleg de ce vremurile ar trebuie să fie mult mai grele astăzi. Așa că putem spune: Rusia rămâne un partener. Vrem să facem Rusia dependentă doar de China? Este acesta interesul nostru european? Nu cred nici acest lucru. Din punct de vedere geostrategic, Europa nu poate avea un interes în tăierea tuturor relaţiilor cu Rusia.” Reuters, marile ziare ale lumii pun disensiunile pe seama lui Donald Trump.

Secvența în care liderii europeni îl ovaționează pe Joe Biden e semnificativă: „Promiţînd că «America se va întoarce« («America will be back») odată ce Donald Trump îşi va părăsi funcţia, Biden a fost ovaţionat în picioare la Conferinţa de securitate de la Munchen de delegaţii care găsesc că poziţia actualului preşedinte în politica externă este dificil de agreat. (…)” Sînt actualele disensiuni doar expresia politicii zurlii a lui Donald Trump? Răspunsul Nu s-ar întemeia pe realitatea de necontestat că Donald Trump a fost ales de americani președinte al Americii. Noi însă credem că răspunsul Nu se întemeiază și pe o privire lucidă aruncată asupra lumii de azi. Noi, oamenii, și cu atît mai mult, noi, românii, sîntem neputincioși în a depăși spaima de schimbări radicale, de răsturnări ale ordinii de decenii, deoarece ființa umană se teme, ca și Cetățeanul Turmentat al lui Caragiale, de amețeala de pe urma împingerii. O simplă recapitulare din perspectivă istorică ne atrage atenția că alianțele au fost mereu schimbătoare. În 1950, alianța dintre URSS și China comunistă părea imuabilă. Așa cum azi alianța de după al Doilea Război Mondial, din timpul Războiului Rece, dintre America și Germania ni se pare imuabilă. Cum să concepi că între cei doi Aliați ar putea izbucni un nou Război Rece?

E o întrebare pe care și-o puneau mulți și după al Doilea Război Mondial și în legătură cu alianța dintre America și Rusia. Cine putea să creadă că Japonia, cea care umilise America, va deveni aliata Americii, iar Rusia, care luptase umăr la umăr cu America împotriva Germaniei, va deveni dușmana Americii? De ce n-ar fi posibilă și o schimbare în relația dintre SUA și Germania? A pune disensiunile crescînde dintre America și Uniunea Europeană doar pe seama politicii izolaționiste a lui Trump, sperînd că un alt președinte va purcede imediat la pupat Piața independenței cu Germania înseamnă a neglija noul context mondial, net diferit de cel din anii Războiului Rece. S-a schimbat ceva în statutul Rusiei. Occidentul se vîrîse sub umbrela americană, pentru că dinspre Moscova venea pericolul extinderii comunismului în zona deținută de capitalism. Acum, Rusia e capitalistă. Chiar dacă e vorba de un capitalism sălbatic, e capitalistă.

Cu Moscova acum se poate face comerț. E drept din punct de vedere politic, Moscova a rămas expansionistă. E însă expansionismul tradițional rusesc, de pe vremea țarilor, și nu expansionismul bolșevic de pe vremea lui Stalin. Din punct de vedere economic, Rusia e o atracție pentru Occident. Pentru Occident, și Iranul e o atracție din punct de vedere economic. La rîndu-i America, indiferent de cine e președinte, știe deja că Războiul Rece, noul Război Rece, se duce în plan economic. Sancțiunile împotriva Iranului lovesc în interesele Germaniei și nu în cele ale Iranului. Campania împotriva Huawei e dusă de americani din interese strict economice. Marile puteri europene nu vor să se așeze în spatele Americii în acest război, pentru că le afectează interesele. Oricît ar părea de ciudat, deoarece noul Război Rece e strict economic, pentru America Germania e un dușman mai periculos decît Rusia. Rusia nu amenință dominația economică a Americii în lume.

Uniunea Europeană e sub influența Germaniei. Mai devreme sau mai tîrziu, dacă Războiul Rece se amplifică, țările din Est vor trebui să aleagă între UE și America sau mai degrabă între UE și Germania. Ce face România în aceste condiții? Ia în calcul posibilitatea unui Război Rece între foștii aliați și prin urmare necesitatea unei alegeri între cele două părți? La Conferință Klaus Iohannis a pledat în discursul său pentru împăcarea dintre Germania și SUA, avansînd termenul de animozități temporare: „În acest context, securitatea și apărarea ar trebui să fie un catalizator pentru diminuarea animozităților temporare de peste Atlantic. Nu ne putem permite nici un fel de înțelegere greșită pe subiecte cu asemenea implicații strategice.

Trebuie să evităm inițiative care sugerează competiția transatlantică și să ne concentrăm pe construirea unui consens mai puternic pe problemele pe care trebuie să le rezolvăm împreună.” Nu e prima oară cînd doar Klaus Iohannis vorbește pe plan extern în numele României. Prin Teodor Meleșcanu, Guvernul nu există în planul politicii externe. Ca să se poată căpătui cu o nouă pensie de lux, de astă dată la CCR, Teodor Meleșcanu a predat Externele lui Klaus Iohannis. Iar Klaus Iohannis, din cîte se vede, pleacă de la premisa că animozitățile sînt temporare și în consecință România trebuie să fie cu fundul în două luntri. Nimic nou sub soare, a fost asta politica lui Nicolae Ceaușescu față de conflictul sovieto- chinez. Se vrea Klaus Iohannis un al doilea Ceaușescu în această privință?

 

Te-ar putea interesa și: