Inclusiv aparentul paradox al tolerantului (tolerantul trebuie să tolereze pe intolerant?) a primit toate răspunsurile posibile. Poate că cel mai interesant este acela care spune că tolerantul trebuie să rămînă tolerant chiar și cu intolerantul, dar că societatea, prin stat, are dreptul să intervină, inclusiv în forță, pentru propria protecție – așadar, oamenii să fie toleranți pînă la capăt, dar statul să nu fie. Nu vă grăbiți să vă amuzați, nu e un ”offside” al gîndirii, gîndiți-vă mai bine și veți vedea că așa și trebuie să stea lucrurile. În fond, acțiunile statului (toate!) sînt aplicări ale legii. Or, principiul supremației legii, fundamental pentru statul de drept, include o doză substanțială de intoleranță. Unde-i lege, nu-i tocmeală. Iar toleranța e un fel ”tocmeală”: las de la mine ca să lași de tine. Așadar, statul să fie intolerant (dar legal, se înțelege), în vreme ce individul să fie tolerant cu intoleranța. Acest răspuns, deși inteligent și plauzibil, nu rezolvă, totuși, paradoxul.

În ceea ce mă privește, nu aș pune toleranța pe lista slăbiciunilor noastre, după cum nu m-aș repezi nici să o plasez pe lista dovezilor de putere și încredere. Mi se pare mult mai util să investigăm ce anume generează toleranța și abia apoi să ne hotărîm ce este ea, de fapt. În lumea ideală, sursa ei este dragostea pentru toți ceilalți, indiferent cine sînt ei. Dar în lumea reală, toleranța are două surse posibile: prudența – produs rațional ori frica – produs irațional. Poate că înainte de 11 septembrie, toleranța europeană față de Islam avea temei rațional. Era ingredientul unei strategii. Era o formă de prudență care, știm de la Platon, e cea dintîi virtute a unui om politic. După 11 septembrie, însă, toleranța europeană pentru formele din ce în ce mai agresive de islamism s-a constituit pe frică. Pentru că, după 11 septembrie, prudența îndemna la acțiune. Dar civilizația europeană a bunăstării, a liniștii și confortului, a politeții și a  parfumului, a îndelungatei bătrîneți la pensie și a îndelungatei școlarități prin programe de master, de doc, de postdoc și fel de fel de fellowiships la universități rafinate este atît de incapabilă să se apere, nu mai poate fi capabilă de acțiune. Un scurt război de pedepsire, da, la limită poate fi avut în vedere. Dar nimic mai mult. Doar vorbe, vorbe, vorbe. E ciudat, dar devenind tot mai sofisticată și mai rațională, Europa și-a pierdut inima și curajul. I-a crescut capul, dar i s-au atrofiat mușchii. Ca și cum curajul este o inconștiență, dobîndirea de cunoștințe ne-a făcut mai lași și mai fricoși.

Europa a mai cunoscut momente decadente. Unele s-au manifestat ca un fel amețeală colectivă și oamenii trăiau ceva ce pur și simplu nu puteau pricepe. Vorba aceea: era decadență, dar nimeni nu știa. Altele, dimpotrivă, au fost momente de hipeactivitate, de haos și anomie. De cîteva ori, aceste momente au premers războaie cumplite. Alteori, nu. Dar, de cîte ori s-au petrecut, epocile de decadență au purtat în ele germenii revigorării. Nu trebuie, însă, nici să uităm că atunci cînd civilizația europeană va dispărea, căci nimi nu e veșnic pe lumea asta, totul va începe cu o lungă perioadă de decadență. Să fie aceasta?

Paradoxal, tocmai acum, cînd Uniunea Europeană se apropie de maturitate politică și a ajuns să performeze economic învîngînd crizele, Europa cunoaște un moment de decadență simțind pînă în prăselele ei pe care știe să și le psihanalizeze ca nimeni altcineva, astenia și frica.

 Ne e frică de ei! De aceea am decis să-i acceptăm cu toate ale lor, am decis să suprimăm regulile noastre ca să se simtă ei comozi, nu cumva să se supere și să ne spargă vitrinele și veiozele. Am suprimat regulile noastre fără să-i rugăm măcar să le mai ajusteze și ei pe ale lor lor, ca să putem conviețui. Stabilindu-se în Europa, Islamul nu a reununțat la nimic. Europa, însă, a renunțat la cîteva importante trăsături definitorii ca să nu enerveze Islamul. A renunțat, de pildă, să mai afirme adevărul că este o civilizație produsă de creștinism și a inventat despre sine fel de fel de prostii lașe precum cea cu ”multiculti”. A reununțat, de pildă, să promoveze principiul european al egalității tuturor în fața legii și a admis că, ici-colo, se aplică Sharia chiar și propriilor cetățeni, dacă aceștia sînt musulmani. A renunțat, de pildă, la rolul civilizator pe care l-a avut pe motiv că, de fapt, toate culturile lumii sînt egale, renunțînd programatic să mai creadă în propria ei superioritate. Deși este, cu adevărat, o cultură superioară oricărei alteia în toate sensurile. A renunțat, uneori, pînă și la alianța cu cel mai frumos produs al ei, Statele Unite ale Americii, numai să nu cumva să supere Islamul. Nu-i vorbă, America însăși trece prin clipe de derută prevestitoare de decadență, dar despre asta vom vorbi altădată.

Prea multe renunțări din frică – iată conținutul actualei decadențe europene. Iată marea noastră slăbiciune.