Au apărut, imediat, întrebări cu duiumul, dar şi teoria că autocratul turc ar fi „regizat” ori măcar ar fi permis puciştilor să dezvolte primele acte ale planului lor, anume pentru a avea un bun motiv să elimine toţi opozanţii. Concomitent, a apărut şi teoria că puciul a fost, totuşi, onest, curat, „pe bune”. Organizat de militari turci cu sprijin sau, măcar, cu îngăduinţă americană şi sabotat inteligent, de cel mai misterios şi faimos serviciu secret din lume. Nu ştim şi, poate, nu vom şti prea curînd toate aspectele oculte ale afacerii. Frînturi de informaţie, aluzii, umbre şi subtexte vor alimenta, în continuare, fel de fel de teorii despre cele petrecute în noaptea de 15 iulie în Turcia. Dar, cel puţin după ceea ce am putut vedea la televizor pînă în dimineaţa zilei de luni, m-am mirat că militarii turci, adică oameni care vin dintr-o serioasă tradiţie a loviturilor militare de stat, nu au meditat puţin asupra faimoasei cărţi a teribilului Curzio Malaparte, „Technique du coup d'état”. La rîndul lui, Erdogan a dovedit că o cunoaşte mai bine.

 Cartea a apărut mai întîi în franţuzeşte, în 1931. Pînă atunci, Malaparte era cunoscut ca un notoriu şi entuziast fascist. “Technique du coup d'état” îl critică, însă, pe Mussolini, îl dispreţuieşte pe Hitler şi abia îşi reţine admiraţia pentru Troţki dar şi, paradoxal, pentru Stalin. Malaparte însuşi era un tip paradoxal. Fusese un fascist de primă oră în 1920, unul dintre cei mai entuziaşti susţinătorii ai lui Mussolini, apoi a evadat în suprarealism şi avangardă, unde s-a întîlnit cu o grămadă de anarhişti roşii. După 1931, va fi interzis în Italia şi Germania. În ultimele luni ale războiului, s-a apropiat de comunişti şi, spre sfîrşitul vieţii, s-a înscris în Partid.

În “Technique du coup d'état”,  Malaparte analizează, printre altele, două lovituri de stat din vremea sa – una reuşită şi cealaltă eşuată. Prima, cea reuşită, este lovitura de stat bolşevică din 1917. Malaparte spune că, deşi Lenin a fost strategul operaţiunii, tacticianul a fost Troţki. Geniul pucist (după ce citeşti cartea chiar ai impresia că există şi aşa ceva!) al lui Troţki a intuit că guvernul lui Kerenski poate fi uşor doborît nu prin asediul sediilor sale ori al garnizoanelor armatei sale, ci dacă este paralizat prin cucerirea centrilor nervoşi ai adminstraţiei puterii sale. Simţind că se coace ceva serios, Kerenski a mobilizat forţe armate serioase pentru a păzi sediile puterii (Palatul, Guvernul, ministerele, comandamentele, cazarmele). De asemenea, însemnate forţe represive guvernamentale au împînzit imensa Rusie pentru a descuraja orice tentativă de răscoală. Troţki, însă, a decis să lovească în punctele aproape nepăzite, dar esenţiale pentru exercitarea puterii administrative: gări, centrale telefonice, porturi. Acolo, bolşevicii au putut recruta aderenţi, căci ele erau menţinute în funcţiune de muncitori şi lucrători săraci, şi au putut alcătui nuclee care să pună imediat mîna pe sistemele de comunicaţii. În plus, au putut să se infiltreze foarte bine în unele fabrici care produceau bunuri de primă necesitate pentru armată. Cînd ceasul a sosit şi puciul s-a pornit, Kerenski s-a trezit, de-odată, complet izolat la Petersburg, baricadat în clădiri guvernamentale care nu mai puteau transimite nici un ordin nicăieri,  aflate în mijlocul unei ţări care, deja, se mişca fără el. Apoi, a fost o bagatelă ca acele clădiri să fie cucerite, odată ce strada era cucerită, circulau doar trenurile pe care le vroiau bolşevicii şi funcţionau doar telefoanele acestora.

A doua lovitură de stat, de data asta nereuşită, analizată de Malaparte, a fost cea prin care Wolfgang Kapp şi Walther von Lüttwitz au încercat să dărîme Republica de la Weimar, în 1920. Tentativa de puci a lui Kapp şi Lüttwitz a fost cam ca puciul bolşevic din octombrie 1917, doar că, de data asta, puciştii au fost cei care au analizat greşit şi guvernul a fost cel care a analizat corect. Puciştii, puternic sprijiniţi de o importantă parte a armatei, au putut foarte uşor cuceri Berlinul întreg, clădirile oficiale şi garnizoanele lăsate aproape nepăzite. Ba mai mult guvernul, înşuşi a fugit la Dresda.  Însă, ca şi în cazul Turciei, ceea ce puciştii nu au anticipat a fost reacţia străzii. Refugiat, guvernul a făcut apel la grevă generală şi a putut-o face pentru că puciştii, ca şi guvernul lui Kerenski în Rusia, ignoraseră total importanţa căilor de comunicaţie. Apelul guvernului a ajuns imediat peste tot şi toată Germania a încetat lucrul. Puciştii au rămas cam ca bicicliştii care dau la pedale în gol, pentru că a căzut lanţul. Pur şi simplu nu mai era nimeni la lucru, nici în administraţie, nici la căile ferate, nici în fabrici, nicăieri. Inevitabil, puciul s-a fîsîit în cîteva zile. Kapp nu se gîndise că regimul pe care vroia să-l dea jos, reprezentat atît de preşedintele Ebert, cît şi de cancelarul Bauer, social-democraţi de cea mai bună extracţie, era, totuşi, simpatizat de popor. Ideea este că, deşi Kapp şi Lüttwitz aveau puterea armată de partea lor, putînd să zdrobească orice eventuală forţă guvernamentală de acest gen, puciul a eşuat lamentabil, pentru că bătălia oricărui puci nu este, în realitate, de natură militară. Atît în 1920 în Germania, cît şi în 1917 în Rusia, cei care au avut de partea lor armata au pierdut şi cei care au avut de partea lor grupuri civice tari, ideologizate, au cîştigat. De unde concluzia contraintuitivă că reuşita unui puci nu este asigurată de controlul asupra armatei, ci de controlul asupra unor nuclee civile bine aşezate în articulaţiile societăţii.